miercuri, 11 mai 2011

Prima parte



[ 1 ] заряд / zariad / acuzare

                Dacă primul drum spre Moscova îl faci cu escortă de poliţie, s-ar putea spune că eşti cineva. Dacă ai însă cătuşe la mâini şi eşti chiar în maşina poliţiei, situaţia este diferită. Albastră, foarte albastră, ca şi privirea poliţistului de lânga mine, care îmi confirmă mut că de fapt n-ar trebui să fiu aici. Dar sunt şi ironia situaţiei este că am fost arestat la întoarcerea din Siberia, când prin tradiţie lucrurile ar fi stat exact invers!
                Oţelul rece al cătuşelor îmi cuprinde încheieturile incomod şi sarcastic. Suntem pe o şosea largă pe care se circulă în viteză şi privirea mea absentă înregistrează mecanic pâlcuri de copaci, blocuri, un complex comercial, încă unul, trafic. Oboseala enormă mă face letargic. Am senzaţia că înăuntrul meu arată aidoma scorburii unui copac ars şi că ochii nu mi se mai ţin în muşchi şi ligamente, ci stau direct pe oase. Şi totuşi nu pot adormi! În ultimele 56 de ore am dormit aproximativ două. Şocul de a mă afla după gratii când nu-mi imaginasem niciodată că aşa ceva mi se poate întâmpla îmi ţine creierul într-o tensiune dureroasă. Singurul gând, care pâlpâie ca lumina unui felinar murdar de noroi, este că sunt într-un scenariu absurd şi stângaci în acelaşi timp. Un scenariu care se încăpăţânează să mă ţină în rolul principal deşi cortina ar fi trebuit să cadă de mult. Clădirile, maşinile şi discuţia celor doi poliţişti îmi dau ca prin ceaţă reperele vieţii care alunecă pe lângă mine şi al coşmarului în care mă zbat într-o zi extrem de însorită, marcată în calendar prin convenţionalul 12 august 2006. Din foarte puţina rusă pe care o ştiu ghicesc cuvinte care spun că cei doi, după ce îşi vor termina schimbul, vor intra în normalitatea care mi se refuză atâta de brutal: cumpărături, mâncare, haine pentru copii, uite ce maşină aş vrea să-mi iau, poate la anul.
                - Izvinite, kuda? Scuzaţi-mă, încotro? întreb.
                - Sud, mi se răspunde.
Iuri, poliţistul cu ochi extrem de albaştri, îmi oferă o ţigară din pachetul lui. Simt că acest mărunt gest de bunăvoinţă nu–i calmează agitaţia de pe chipul său de rus cumsecade. Cred că îi este milă de mine, spre deosebire de colegul lui, mult mai nepăsător. Accept ţigara şi îmi dau seama că nu ştiu cum să întreb ce se întâmplă de fapt. Nu înţeleg ce înseamnă sud. Cu siguranţă n-are nimic de a face cu românescul sud, omonimul care exprimă direcţia geografică.
                - Sud? îl întreb pe Iuri. Ni panimaiu. Nu înţeleg.
                - Judge, judge, îmi răspunde el în engleză.
                Înseamnă că mergem spre o judecătorie sau cel puţin să întâlnim un judecător. Oare se va clarifica în sfârşit problema mea? Aş vrea să pot măcar spera acest lucru. Totuşi nu mă pot elibera de senzaţia de sfâşiere pe care o resimt aflându-mă în cea mai neprevazută realitate posibilă: aceea de om încătuşat. Aşa cum vrei să te trezeşti dintr-un vis urât şi simţi că orice zbatere devine monstruos de grea, tot aşa vreau să se întâmple ceva, orice, numai să mi se scoată cătuşele şi să fiu lăsat să plec. Nu mai contează cum. Vreau să plec, să fiu liber, dar maşina străbate în viteză bulevardul larg care leagă aeroportul de oraş şi îmi dau seama că absolut nimeni din cei care trec pe lângă noi nici măcar nu remarcă pasagerul din maşina poliţiei. Trebuia să fiu acasă de ieri seară. Acum aş fi stat aplecat pe geamul bucătariei, fumând o ţigară, în timp ce în forfota oraşului de dedesubt aş fi regăsit normalitatea de care mă desprinsesem în Siberia. Ar fi mirosit a cafea proaspătă şi Laura ar fi ieşit de la duş în halatul alb, cu prosopul înfăşurat peste părul ud. Probabil i-aş fi spus că i s-a răcit deja cafeaua şi în ochii ei ar fi sclipit zâmbetul de dinaintea vacanţei. Urma să plecăm în Grecia. În Grecia! Şi sunt în Moscova! Nu trebuia să fiu în Moscova la ora asta! De ce sunt aici? De ce se încăpăţânează oamenii ăştia să-şi umple timpul cu mine? Cum pot să insiste în exerciţul de contorsionism logic potrivit căruia sunt acuzat de «furnizare de false informaţii teroriste»?
                Ajungem lângă o clădire mare şi fără personalitate, pe care o mică plachetă cu însemnele oficiale o face să pară o improvizaţie în scenariul ce se dezvoltă rapid în jurul meu.

Actul I / Recuzita: o maşină albă, din care coboară celelate personaje - un Poliţist şi Avocatul din Oficiu.
                Avocatul este îmbrăcat într-un costum verzuliu, are mustaţă, ochelari şi curiozitate în priviri. Eu sunt Cazul. Îmi strânge mâna încătuşată. Personajul care sunt în acest moment, când tocmai devine un Caz, îi zâmbeşte obosit şi încearcă să rostească o formulă politicoasă de salut în limba rusă. Avocatul o rupe pe engleză cam cât Cazul desemnat lui pe ruseşte, aşa că rolurile sunt minimale. Să mă liniştesc, îmi spune, nu este aşa de grav. Nu ştiu ce să-i răspund. Pot doar să clatin din cap şi să înghit în sec. Sigur că într-o scenetă nu este nimic grav să ai cătuşe la mâini. Când se sfârşeşte, se scot şi se pun pe raftul cu recuzită. Când se sfârşeşte? Poftim? Când se sfârşeşte, cât mai durează? Nu prea mult, nu prea mult, răspunde Avocatul. Vă rog frumos, ce înseamnă nu prea mult? Păi acum mergem să vedem ce zice Judecătorul. Judecătorul? Aha, Judecătorul, dar de ce Judecătorul? Să-mi dea Amenda? Avocatul îşi freacă încurcat nasul lunguieţ şi îşi împinge ochelarii mai sus. Poliţistul care m-a agăţat de el cu una din cătuşe mă conduce printr-o smucitură uşoară către scări. Este sâmbătă, aşa că avem un singur Portar. Portarul este în vârstă şi prin urmare îşi permite să se uite oarecum mustrător dar în acelaşi timp detaşat la cei 32 de ani ai mei. Pentru el sunt un alt Caz, şi pe deasupra şi un Străin. Şi mai are de stat câteva ceasuri şi intrările lui în scena nu sunt apreciate la justa valoare, nici de Cazurile care se perindă pe aici de obicei, nici de celelalte Personaje. Un lucru pe care el îl rumegă de mult este că toate Cazurile care ajung pe acolo sunt Fraieri. Aşa că la ce să-ţi baţi capul?!?

Actul II / Etajul trei; o sală mică cu o cuşcă cu gratii în spatele cărora nu mai port cătuşe. Stema Rusiei pe perete, masa judecătorului foarte simplă.
                Parcă am fi într-o mică sală de clasă unde trebuie să înceapă o oră de dirigenţie. Sunt de acord să fiu muştruluit ca apoi să pot pleca spre casă. Şi să dorm. Apare un Grefier. O sâmbătă stricată pentru el, aşa că trebuie să-şi ascundă nemulţumirea. Poate că această scurtă reprezentaţie într-o zi nelucrătoare va fi plătită suplimentar. Se deschide şi uşa din spatele sălii, pentru a-l lăsa să intre pe Judecător. Se spune că Justiţia este  oarbă pentru a putea fi imparţială. În Cazul meu, Regizorul merită felicitări pentru inspiraţie întrucât a ales nici mai mult nici mai puţin decât un Judecător şaşiu, care îşi încheie în grabă gulerul robei şi adoptă poziţia cerută de Actul II. Magistral! Magistratul cu privire strâmbă! Să însemne oare ceva? Nu pot să-mi revin din uimirea pe care mi-o provoacă această privire încrucişată! Înseamnă oare că n-o să sfârşească aici? Adică Judecătorul nu va privi lucrurile aşa cum sunt, ci le va vedea deformat? Măi să fie!!! Câtă imaginaţie regizorală! De-a dreptul genial! Dacă n-aş fi aşa de disperat şi de obosit, aş zâmbi. Judecătorul schimbă replici pe care nu le înţeleg cu Grefierul şi Avocatul, după care dă înţelept din cap şi citeşte cu o voce măsurată câteva fraze. Nici nu ştiu dacă cineva traduce, probabil Avocatul, pentru că nu pot să-mi dezlipesc ochii de la privirea şaşie a Judecătorului până în clipa în care iese din sală. Mi se pun din nou cătuşe. Realizez neîncrezător că sceneta nu se termină. Ce se întâmplă? Veţi fi judecat în stare de arest. În stare de arest? De ce? Pentru că aşa s-a hotărât, fiind acuzat de săvârşirea crimei descrise în articolul 207. Crimei? Crimei?!? Ce Crimă?!! Cum să fi comis o Crimă? Crima 207. Regizore, eşti nebun!!! De ce-mi faci chestia asta? Sunt prea obosit pentru aşa ceva şi nici nu îmi aduc aminte să fi discutat scena înainte!!! Ştiu că joc prost, dar nu mă poţi băga în treaba asta cu Crima!!!

Actul III / Afară, în faţa clădirii.
                Nu mai am cui să zic nimic. Avocatul îmi dă cartea de vizită, îmi spune ceva de îmbărbătare, pe când  eu m-aş aşeza direct pe trotuar să-mi trag sufletul. Pleacă. Nimeni nu aplaudă.

                Sunt din nou în maşină şi ajung în arestul secţiei de poliţie. Habar n-am ce caut acolo. Mă duceţi înapoi la aeroport? Nu. Dar atunci unde? «Turma». Ce-i aia? Din nou vagile asemănări dintre cuvintele ruseşti şi cele româneşti mă derutează. Turma rusească nu pare să aibă nimic de a face cu oile româneşti. Dar mă simt la fel de neajutorat ca o oaie.
Stau jos. Sunt după gratii din nou, în arest. Ce se întâmplă cu mine? Pot să dau un telefon? Ai telefon? Da, este la dumneavoastră. După un sfert de oră de aşteptare ca pe ghimpi sunt scos din «colivie» şi mi se dă telefonul meu mobil. Sun şi îmi răspunde Laura. Are lacrimi în glas şi primele ei cuvinte sunt: «Ştiu că ţi se pare că vorbesc ca un robot - se referă la ultima convorbire din Vladivostok - dar ascultă-mă cu atenţie: te rog ai foarte mare grijă ce spui şi ce faci! Am tot sunat la Consulatul Român din Moscova şi mi-au spus că îl vor anunţa cât se poate de urgent pe Consul să vină la tine. N-a venit?». «Nu, n-a venit nimeni!!!». «Dar am sunat toată ziua, şi ieri şi azi!». Îi repet că n-a venit nimeni şi că nu ştiu ce se întâmplă, că sunt purtat dintr-un loc în altul cu cătuşe la mâini şi sunt pe punctul să-mi pierd minţile. Îmi trag sufletul şi îi spun că voi aştepta, dar că mă tem că voi fi dus la închisoare. Nu ştiu când voi mai putea vorbi. Consulul trebuia anunţat oficial de către autorităţile ruse că am fost arestat, îmi mai spune Laura. Nu mai pot să mă concentrez dacă s-a întâmplat aşa sau nu. Ştiu doar că n-a venit nimeni şi am fost purtat de la arestul aeroportului Şeremetievo la un dispensar medical, înapoi la aeroport, apoi la o secţie de poliţie, de la secţia de poliţie la tribunal şi înapoi la secţia de poliţie. Sunt flămând, murdar şi epuizat de nesomn. Dar mai mult decât atât, sunt înnebunit că situaţia îngrozitoare în care mă aflu a pornit de la un singur cuvânt. Un singur cuvânt!
                Nu ştiu timpul trecut în limba rusă şi nu îmi dau seama ce înţeleg poliţiştii când încerc să-i întreb dacă au anunţat Consulatul Român de arestarea mea. Sunt închis din nou fără să înţeleg ce mi se răspunde. Cer voie să fumez o ţigară. Sunt surprins să fiu lăsat chiar în faţa uşii de intrare. Armele celor care fac de pază şi formalităţile de intrare şi ieşire ale poliţiştilor îmi aduc aminte de realitatea neverosimilă. Sunt în arestul poliţiei! Iuri se uită cu aceiaşi ochi albaştri la mine şi mă aşteaptă să mă conducă după gratii. După vreo oră îmi face semn să-mi iau rucsacul şi să-l urmez. Încep să am un licăr de speranţă. Poate mi se va da drumul. Urcăm din nou în maşină. Când îmi dau seama că nu mergem spre aeroport ci spre oraş, simt că îmi plesneşte capul. Nu pot să cred că este adevărat ce mi se întâmplă! Şi totuşi... Poate este totuşi o farsă! Este ideea care îmi macină mintea în continuare, de-a lungul întregului drum. Ajungem pe o stradă lăturalnică, destul de pustie, lângă o clădire mare.
Poarta metalică în faţa căreia am aşteptat în maşină se deschide cu un huruit greu. Am tot sperat până în această clipă să apară cineva şi să spună că farsa s-a terminat. Dar n-a venit. Are Regizorul o altă idee măreaţă? Un scenariu mai complex?




[ 2 ] тюрьма / tiurma / închisoare

                Maşina intră într-o hală care amplifică torsul motorului puternic. După ce poarta se închide, poliţiştii care mă însoţesc schimbă câteva replici cu cineva aflat în spatele unui geam. După încă vreo zece minute poarta din faţă se deschide şi maşina porneşte printr-o curte interioară, împrejmuită cu un gard suplimentar din plasă de sârmă, în spatele căruia latră cu furie un câine-lup. Pe marginea zidurilor şi a acoperişului este întinsă sârmă ghimpată. Până acum seamănă într-adevăr cu o închisoare. Să vedem restul!
Sunt coborât din maşină, mi se scot cătuşele şi mi se dă bagajul. Înţeleg că trebuie să intru pe uşa deschisă din faţa mea. Păşesc pe un coridor murdar, placat cu gresie tocită şi pereţi întunecoşi. La câţiva metri depărtare, în conul de lumină al unui bec protejat de gratii, se iveşte un bărbat uriaş. Este îmbrăcat în uniformă de camuflaj şi leagănă un ciocan de lemn de o mărime neobişnuită, care-i atârnă până la pământ.
                - Pa ruski panimaieşi? «Înţelegi ruseşte?» zbiară matahala sau mi se pare că zbiară din cauza ecoului de pe coridor.
                - Iesli vî ni gavarite ocin bîstra.... «Dacă nu vorbiţi prea repede...» îmi încep eu politicos fraza standard, pe care nu mai apuc s-o termin, asurzit de bufnitura ciocanului pe care domnul gardian l-a izbit de uşa de fier de lângă el.
                - Zdiesi vseo pa ruski! «Aici e totul pe ruseşte!».
                Nu m-am înşelat - omul ăsta chiar zbiară!
                Uşa vibrează.
                - Ponil? strigă din nou, izbind cu ciocanul în uşă.
                Mă gândesc istantaneu la torturile din Evul Mediu, la braţe şi picioare zdrobite cu meticulozitate şi îmi spun că scena este destul de impresionantă. Mda, cu un ciocan ca ăsta poţi rupe ceva oase! Oare la asta să folosească?!? Logica îmi spune că nu, suntem totuşi în secolul XXI, dar impresia artistică lăsată de mica reprezentaţie a omului cu ciocanul încă îmi dă furnicături pe şira spinării.
                - Ponil! răspund cu cea mai calmă voce de care sunt în stare, fără să fiu prea sigur ce înseamnă.
                Se pare că am nimerit-o, căci omul pare mai îmblânzit şi-mi face semn, tot cu ciocanul, să mă apropii. Îmi iau ascultător rucsacul şi mă execut. Acum îi văd mai clar şi chipul buhăit, cu ochi albaştri înroşiţi de nesomn sau poate de băutură. Regizore, bine ales personajul, interpretare stereotipă, dar de efect! Un Figurant interesant. Totuşi, deocamdată Judecătorul cu privire crucişă m-a impresionat cel mai mult...
                Trec pe lângă Figurantul cu Ciocan şi mă pomenesc într-o încăpere murdară, cu o fereastră zăbrelită. În mijlocul ei este o masă de fier cu vopseaua scorojită. Podeaua de ciment gol este plină de mucuri de ţigări. Într-un colţ văd un vas de WC foarte murdar, acoperit de rugină. În acelaşi colţ sunt îngrămădite pungi mototolite şi hârtii. Un personaj nou îşi face apariţia, de data asta de dimensiuni normale. Este îmbrăcat tot în uniformă de camuflaj. Mă întreabă pe un ton glumeţ, în total contrast cu cel al colegului de la intrare, unde doresc să stau şi-mi arată spre dreapta. Sunt două cuşti de fier ca două sicrie verticale, iar în stânga o «colivie» cu gratii vopsite în verde murdar, ca şi pereţii încăperii. Bineînţeles optez pentru «colivie», pentru că cele două carcere sunt atât de mici încât nu poţi sta decât fără să-ţi întinzi picioarele, iar dacă te ridici dai cu nasul de uşa care nu are decât nişte găurele modeste prin care abia intră lumina. La cât sunt de zduncinat fizic şi psihic, numai o criză de claustrofobie îmi mai lipseşte! Intru în colivie şi în timp ce Gardianul Nr. 2 răsuceşte tacticos cheia în încuietoare, îmi spun în gând că treaba asta este atât de haioasă încât mă mir că nu mi se strepezesc dinţii. Aici scenariul cam schioapătă,  penalizare pentru scenarist, vă rog!
                Pentru câteva momente rămân dezorientat, cu rucsacul sprijinit de picior şi în mână cu sacoşa de plastic roz în care am suveniruri pentru prietenii de acasă. Din cauza ei a început toată tărăşenia. Culc rucsacul în colţul dinspre fereastră şi mă lungesc pe el, întins pe spate, cu genunchii îndoiţi în sus, ca să nu stau direct pe cimentul gol, înnegrit de o mâzgă cleioasă. Este aproape linişte. Pe coridor se aud uneori paşi şi câte o uşă trântită. Stau cu ochii închişi în speranţa că poate voi reuşi să aţipesc. Am nepărat nevoie de somn.
                Nu ştiu cât am dormit, probabil nu mai mult de jumătate de oră, dar care înseamnă enorm pentru mine. Sunt trezit de intrarea Gardianului Nr. 2. Este însoţit de un bărbat între două vârste, care pune pe masa metalică din mijloc o geantă de voiaj. Rapid, începe să scoată lucrurile din ea şi să le înşire pe masă. Gardianul îi pune câteva întrebări, la care răspunde cu jumătate de voce. Gardianul repetă, mai agresiv. După ce-şi strânge bagajul, omul iese şi în locul lui apare un altul. Aceeaşi operaţie. Cam la a cincea sau a şasea apariţie din înşiruirea de personaje percheziţionate, constat că atunci când cei întrebaţi răspund calm, gardianul este mai amabil. Cu cât sunt mai ezitanţi, cu atât este mai agresiv. Înregistrez detaliul şi sunt surprins de întrebarea bărbatului aflat la control:
                - Tî kurişi? «Fumezi?».
                - Da, răspund şi omul desface grăbit două pachete de ţigări dintr-un cartuş, pe care mi le pasează cu repeziciune printre gratii.
                - Spasiba! rostesc, gândindu-mă la reacţia gardianului.
                Acesta nu zice nimic, ci aşteaptă doar ca omul să-şi strângă lucrurile. O mică încurajare din partea echipei de producţie? Mulţumesc, Regizore, aveam nevoie după toate trăsnăile la care mă supui!
                Profit de ieşirea celor doi din încăpere şi îmi aprind o ţigară. Nu ştiu dacă fumatul este permis, dar pe jos sunt o mulţime de mucuri, iar geamul este deschis, aşa că mă gândesc că se poate. «Sudez» o a două ţigară, pe care nu apuc s-o termin când parada figuranţilor percheziţionati se reia. O sting cu regret şi mă uit la ceas. Este aproape opt seara.
După o nouă porţie de singurătate, în încăpere intră Gardianul Nr. 2, însoţit de două femei, tot în uniforme. Una este brunetă, tunsă scurt, trupeşă, iar cealaltă blondă, cu ochelari şi foarte grasă. Gardianul descuie «colivia», iar eu mă ridic în picioare.
                - Walter, kak dela? «Walter, ce faci?» strigă veselă grasa cu ochelari.
Nici nu mă mir că-mi ştie numele. În mod normal ar trebui să răspund ceva de genul «Bine», eventual «Bine, mulţumesc!», dar nu cred că răspunsul are ceva de a face cu ceea ce simt. Cam prea mult frecuş, fraţilor, ar fi trebuit să mă luaţi mai încet!
                - Walter, a tî pa ruski ni panimaieşi? «Walter, nu înţelegi ruseşte?», întreabă ochelarista cu o amabilă îngrijorare.
                - Panimaiu iesli vî ni gavarite ocin bîstra. "Înţeleg dacă nu vorbiţi prea repede», îmi rostesc eu replica de papagal.
                - Beri sumki!
                Nu înţeleg ce-mi zice şi o privesc încurcat. Ceilalţi doi zâmbesc amuzaţi.
                - Sumki! Sumki! face blonda cea grasă şi-mi arată spre rucsac.
                Îl iau şi îl aşez pe masă, aşa cum mi se arată şi cum am văzut până acum. Încep să-mi scot hainele, pe care gardiana le cercetează neglijent în timp ce vorbeşte cu ceilaţi. Încep să râdă toţi trei, după care mă întreabă ceva ce din nou nu înţeleg. Repetă întrebarea în timp ce eu ridic din umeri, iar ei râd şi mai vârtos. Femeia îmi face semn să scot şi lucrurile din sacoşa de plastic. Înşir pe masă toate mărunţişurile cumpărate ca suveniruri. Femeia comentează, iar de data asta ghicesc că mă întreabă ironic dacă îmi plac lucrurile ruseşti. Cei percheziţionaţi până acum aveau, spre deosebire de mine, doar obiecte de uz personal. Dau din cap nu prea motivat de situaţie, în timp ce ea exclamă cu falsă compătimire:
                - Oi! Oi! Walter! Walter!
                Între timp, bărbatul noteză inventarul obiectelor. Mi se iau actele şi ceasul de la mână, după care semnez chitanţele şi-mi face semn să le păstrez. Scena îmi este familiară din filme. Dar este straniu să o trăiesc. Cealaltă femeie îmi vorbeşte şi pentru că nu înţeleg, înconjoară masa şi-mi arată cureaua de la pantaloni. Pricep ca trebuie s-o desfac. După ce arată şi spre pantofi, scot şi şireturile pe care le îndeasă laolaltă cu lucrurile pe care mi le-au oprit, adică sacoşa cu suveniruri, cortul, trepiedul pentru aparatul de filmat, actele, ceasul şi ceea ce mă intrigă, unghiera şi tubul cu spumă de ras. Cei trei ies din încăpere, după ce blonda cea veselă îmi aruncă o ultimă privire peste umăr, însoţită de acelaşi  «Oi!Oi!».
                Uşa încăperii rămâne neglijent deschisă. Scenariul este deocamdată foarte realist, judecând după ultimele formalităţi. Nu rămân multă vreme singur. Gardianul îmi face semn să-l urmez. Dau să-mi iau bagajul, dar el îmi arată să-l las acolo. Mă conduce într-o altă încăpere. Este un birou ponosit, cu nişte rafturi vechi şi hârtii îngrămădite pe colţul unei mese de lemn. Undeva la fereastră este o femeie şatenă. Când se întoarce spre mine văd că ţine într-o mână nişte fişe, iar în cealaltă o seringă şi un garou. Încruntată, îmi spune să mă aşez şi se apucă să noteze ceva. După care îşi ridică ochii spre mine şi-mi vorbeşte, arătându-mi seringa. Înţeleg că trebuie să mi se ia sânge. Ca să fie sigură că pricep, repetă:
                - Krov! Krov!
                Nu ştiu cuvântul, dar când îmi arată din nou seringa  şi-mi atinge antebraţul, îmi suflec mâneca şi aştept să-mi pună garoul. Femeia mai întreabă ceva, poate dacă mi-e rău când mi se ia sânge. Din reflex îmi vine să-i spun în engleză să continue, dar nu ştiu de ce mă opresc şi după câteva secunde rostesc:
                - Prahadite!
                Femeia se încruntă puţin, după care aproape pufneşte în râs, în timp ce-mi tamponează pielea cu tinctură de iod. Cred că n-am nimerit-o cu «Prahadite», care s-ar putea să însemne  ori «Poftiţi!» ori «Intraţi!». Oricum, ne-am înţeles. Privesc sângele tras în seringă şi sunt uimit că este foarte închis la culoare. O fi din cauza oboselii. Habar n-am. Asistenta medicală îmi arată că a terminat. Ies pe coridor, unde mă opresc neştiind încotro s-o apuc, apăsându-mi încă bucata de vată pe locul înţepăturii.
                O uşă se deschide şi apare un băiat în salopetă neagră, împingând un cărucior pe care sunt două marmite din care răzbate un miros puternic de mâncare. Sunt extrem de flămând şi instinctiv întind gâtul, adulmecând aburii a ceea ce pare să fie tocană de cartofi. În ultimele două zile am mâncat doar o jumătate de castron de supă de tăiţei şi mirosul de mâncare devine deodată extrem de atractiv. Reveria este curmată brusc, pentru că băiatul cu căruciorul dispare după o altă uşă, pe care la scurt timp iese Gardianul Nr. 1 - Omul cu Ciocanul, transformat de curând în furculiţă. Se uită peste umăr la mine şi pleacă cu furculiţa ţinută caraghios, cu braţul îndoit orizontal la nivelul pieptului, ca şi cum ar fi un stindard. Nu mai am nici o îndoială că a tras bine la măsea. Să fi avut trac înainte de scena cu ciocanul?!
                Mă uit în jur şi simt aproape fizic apăsarea pereţilor întunecaţi şi a uşilor de fier cu zăvoare grele. Atmosfera sumbră este completată de lipsa ferestrelor şi de lumina puţină, galbenă, a unor becuri închise sub cupole de sticlă. Băiatul cu salopeta neagră revine şi parchează căruciorul acum gol lângă perete. Se apropie şi îmi vorbeşte. Dintr-o dată, îl găsesc foarte prietenos. Mă întreabă dacă vreau să fac un duş! Sigur că vreau! Îmi scot în viteză prosopul, săpunul şi o pereche de schimburi curate şi îl urmez pe coridor până în dreptul unei uşi negre. Intru într-o încăpere cu pardoseala umedă. În semiîntuneric, găsesc robinetul la mijlocul unei ţevi care trebuie să fie «duşul».
                - Bîstra! Bîstra! Diesit minut! «Repede! Repede! Zece minute!» îmi spune, iar eu mă grăbesc să mă dezbrac, în timp ce el aşteaptă pe coridor.
                Apa fierbinte mă bucură ca un nou cadou neaşteptat. Mă învârt pe toate părţile, sub şuvoiul compact. Mă şterg şi mă îmbrac în grabă.
Pe coridor s-au adunat deja patru persoane şi un alt gardian. Mă alătur grupului, care se pune în mişcare. Ajungem în faţa unui şir de saltele legate sul cu câte un cearşaf bej. Fiecare luăm câte una. Când un bărbat din faţă îşi scapă pachetul văd că în mijloc este câte un castron de aluminiu şi o lingură. Mergem grăbiţi pe coridoare întunecoase şi ne oprim periodic pentru ca gardianul să încuie şi să descuie uşile înainte şi după noi. Într-una dintre pauzele pricinuite de încuiatul şi descuiatul uşilor, tipul din faţa mea îmi cere să bea nişte apă din bidonul pe care îl am în buzunar. I-l dau şi bea cu nesaţ. Are un chip destul de frumos, dar ochii îi sunt tulburi, iar buzele vinete şi foarte crăpate. Arată a consumator de droguri. Îmi întinde sticla aproape goală, dar îi fac semn s-o păstreze. Buzele lui tumefiate mă fac să mă gândesc că n-ar fi sănătos să beau după  el.
                Ceilalţi «tovarăşi» sunt încarceraţi la etajul unu. Îl urmez pe gardian până la nivelul doi, în dreptul unei alte uşi vopsite în negru. Acum văd detaliile mai bine, căci este chiar în faţa unui bec. Are două zăvoare mari şi un lanţ în colţul de sus, unde se deschide. Cu vopsea albă este trecut numărul celulei – 205. Mintea mea citeşte din reflex ca în engleză: two-zero-five. Pentru că se pronunţă la fel ca şi combinaţia to-zero-five - «spre-zero-cinci», mă întreb dacă poate fi un indiciu care să mă lămurească cât ar putea dura acest episod. Pentru că este întrebarea care mă frământă cumplit şi la care nu mi-a răspuns nimeni. Two-o-five. To zero five. Încă cinci zile până se termină, până ajungem la zero adică? Sunt atât de disperat de situaţie încât mă agăţ de orice mi-ar mai putea da o speranţă, mai ales că trebuie să mă lupt cu frustrarea imensă provocată de gândul că de fapt nici n-ar trebui să fiu aici. Un alt gardian vine cu o legătură de chei şi după ce alege două, descuie sus şi jos. Deschide uşa cam jumătate de metru, atâta cât permite lanţul şi îmi face semn din cap să intru. După o secundă extrem de lungă, îmi iau rucsacul şi păşesc înainte, trăgând aer în piept. O nouă scenă, fir-ar să fie, sper că ultima, măcar pe ziua de azi!
                Prima senzaţie este că sunt într-un loc foarte mizer, ale cărui amănunte le percep amestecat şi fugar. În primul rând toate culorile sunt triste, mult gri şi verde murdar, sub o lumină obositoare de neon, atenuată de un ziar care spânzură din tavan. O podea de lemn nevopsit, paturi de fier cu vopseaua scorojită, un cearşaf galben atârnat cu sfori  imediat în dreapta intrării, care ascunde probabil «toaleta». Miroase a vechi, a mucegai şi a umezeală.
                Uimitor, nu văd pe nimeni. Apoi ceva se mişcă sub o pătură gri chiar la nivelul ochilor mei, la un metru în stânga, căci paturile sunt supraetajate. Un chip negricios cu ochii cârpiţi de somn mă priveşte pentru câteva secunde, după care dispare sub învelitoare. Paturile de jos au improvizate nişte perdele din pături, aşa că nu se vede cine doarme sau stă acolo. În faţă este o masă cu două banchete de fier prinse în podea, iar deasupra ei este un dulap de tablă. De o parte şi de alta a dulapului este câte un televizor, legat cu cearşafuri de ţevile de fier care urcă spre etaj. În dreapta mai sunt două paturi supraetajate şi pătura care îl acoperă pe cel de jos se dă la o parte.
                O pereche de picioare bâjbâie după nişte papuci de casă şi apoi îl văd în întregime pe primul ocupant al celulei. Este un tip brunet, cu barbă şi păr lung. Mă aşteptam ca toţi cei închişi să fie tunşi zero. Oricum nu asta este important în acest moment. Spun un «Dobrâi vecer!» - «Bună seara!» şi el îmi răspunde după o mică pauză. După care mă întreabă dacă înţeleg ruseşte şi de unde sunt. Îi răspund că înţeleg puţin şi sunt din România.
                Omul se numeşte Andrei. După ce mă prezint îmi face semn să-mi pun salteaua lângă zidul înalt până la brâu care înconjoară «grupul sanitar». Îmi face semn să mă aşez şi îmi întinde un pachet de ţigări, dar îi spun că am şi eu şi-mi scot una. Când vede bricheta, Andrei mi-o ia şi o ascunde pe un fel de raft agăţat în patul său. Din semne îmi dau seama că pot s-o iau de acolo când am nevoie.
                - Ţie foame? mă mai întreabă.
                - Da, răspund recunoscător.
                Chiar îmi este foarte foame, după două zile fără hrană.
                Andrei scoate de sub masă ceva învelit într-un ziar şi un fel de cuţit cât degetul, de fapt o improvizaţie dintr-o bucată de tablă tocită pe o muchie cât să capete un tăiş. Mânerul este din plastic topit. Privesc instrumentul cu care taie slănina învelită în ziar şi mă gândesc că arată a unealtă tipică de închisoare. Oricât mi-aş dori să nu fie aşa, am ajuns într-o închisoare adevarată. Andrei mă serveşte însă ca o gazdă şi asta atenuează şocul realitaţii.
                Mestec în tăcere slănină cu pâine neagră.
                Dintr-un pat coboară un asiatic pipernicit, care traversează cu ochii aproape închişi încăperea şi dispare după cearşaful galben, la «toaletă». Aud zgomot de apă care curge, după care asiaticul se întoarce de unde a venit şi totul reintră în amorţeală. Îl întreb pe Andrei câţi oameni sunt în celulă şi aflu că doisprezece. Deci eu sunt al treisprezecelea.
                Am mâncat foarte puţin şi deşi mi-e încă extrem de foame, mă abţin să mai mănânc. Nu ştiu cât pot abuza de ospitalitatea  noilor tovarăşi.
                După ce mai fumez o ţigară în tăcere, Andrei îmi face semn să-l urmez şi-mi face o demonstraţie despre cum se foloseşte toaleta. Nu există un rezervor de apă, vasul WC-ului fiind alimentat de o conductă cu un robinet. Apa trebuie să curgă încontinuu cât timp este folosit WC-ul.
Îmi instalez salteaua în singurul loc disponibil, lângă jumătatea de perete care desparte «toaleta» de restul încăperii. În paturi nu mai sunt locuri. Salteaua este uzată, dar cearşafurile sunt curate şi minimul de confort astfel dobândit mă trage la somn. Închid ochii şi sunt destul de mulţumit, dacă pot fi cumva mulţumit în situaţia asta ingrată, că n-am avut de a face deocamdată decât cu Andrei. Voi vedea ce este cu ceilalţi unsprezece «apostoli» când mă voi trezi. În scurt timp adorm.


[ 3 ]  штраф / ştraf / amendă

                Pe la opt seara facem prima pauză din Rusia. Ne oprim pur şi simplu pe marginea şoselei, înainte de Voronej. Am plecat din România acum cinci zile şi am parcurs cam 1500 de kilometri. Adică foarte puţin din cei aproximativ 11.000 ai călătoriei.
                Câmpul pe care îl secţionează şoseaua este acoperit de lanuri de cereale de un verde pal. Cerul are doar câţiva nori, iar nuanţa de albastru intens prevesteşte înserarea.
Traian filmează şi eu fotografiez. Trebuie să filmăm, oricât am fi de obosiţi. Altfel, toată călătoria noastră nebunească, cu o rablă de 22 de ani, care poate crăpa oricând şi cu care trebuie să ajungem până la Vladivostok, pe malul Pacificului, în 30 de zile, înseamnă un efort inutil. Ca să fie mai palpitant, ne-am impus acest termen şi dacă nu ajungem la timp, pierdem avionul cu care trebuie să ne întoarcem şi ne expiră şi vizele. Deci am rămâne blocaţi la capătul lumii. Dar dacă iese filmul, poate că dăm lovitura. Acesta este planul nostru: să facem un film despre o călătorie neobişnuită, contra timp, pe cel mai lung traseu rutier din lume, cu un buget infim şi cu o maşină bună de dat la fier vechi.
                Marele succes pe ziua de astăzi este că am intrat în Rusia fără să avem probleme cu camera de filmare, pe care n-a băgat-o nimeni în seamă. În Rusia este foarte dificil să obţii aprobări de filmare, aşa că am ales varianta neoficială, să filmăm în calitate de turişti. Pentru că până la urma urmei, asta suntem: doi amatori care vor să facă un film.
Câteva maşini ne claxonează, nu ştiu dacă a salut sau a atenţionare. După vreo oră, pornim spre oraşul care se zăreşte în apropiere.
Circulăm în coloană, printre automobile şi camioane grele, într-un miros pătrunzător de gaze arse. Aş vrea să dăm de o benzinărie, să fac plinul şi să mai luăm ceva de mâncare şi de băut. Nu zăresc însă nici una.
Suntem la intrarea în oraş şi pe pasarela pe sub care trece şoseaua văd înşiraţi vreo şapte sau opt poliţişti. Sunt relaxaţi şi stau sprijiniţi în coate pe balustrada metalică, cu chipiurile date pe ceafă. Pentru că maşinile se mişcă foarte încet, apuc să înregistrez detalii cum ar fi obrajii foarte roşii ai unuia, pe altul care îi oferă un foc unui coleg şi zâmbete, foarte multe zâmbete. «Stolul» de «sticleţi», cum li se zice în România, mă trimite cu gândul la o galerie în pauza unui meci în care echipa favorită conduce detaşat. Dar meci cu siguranţă nu este şi nici cele două şiruri de automobile care se târâie în direcţii opuse nu par spectaculoase. Totuşi ce-o fi căutând acolo aşa de bine dispuşi? O fi Convenţia de Seară a Poliţistilor Veseli de Pasarelă?
Nu apuc să analizez prea mult Situaţia Curioasă, că un alt Poliţist Zâmbitor îmi face semn, imediat după pasarelă, să trag pe dreapta. Opresc grijuliu şi deşi sunt nedumerit de controlul inopinat, îi întind actele cu un zâmbet reflex pe buze, care îl oglindeşte pe al lui. Nu pare nimic grav, n-am de ce să mă impacientez, îmi zic. Mai ales că am încă vie în minte amabilitatea Vameşului Zâmbitor cu Cămaşă Impecabilă – Mr. Proper Papers, cel care m-a ajutat să scap de formalităţile încâlcite de la vamă.
                - Privet, ribiata! Salut, băieţi! spune voios Poliţistul Zâmbitor.
                - Zdrastvâite! Să trăiţi! răspund răspicat şi politicos, secondat pe vocea a doua de Traian.
- A vî atkuda, ribiata? De unde sunteţi, băieţi?
-Rumunie! spun deja relaxat de familiarul « băieţi » şi Traian îngână aidoma.
                -Rumunie! repetă poliţistul plin de înţelegere refrenul, în timp ce studiază documentele. Kuda? Încotro? Continuă, învăluindu-mă în lumina ochilor prietenoşi.
                - Yekaterinburg! îi dau eu destinaţia parţială, gândindu-mă că pomenirea Vladivostokului ar putea trezi suspiciuni, datorită distanţei imense la care încă se află. Ekaterinburg, la mai bine de 1500 de kilometri, îmi pare suficient pentru moment.

                Poliţistul parcă aşteaptă ceva, aşa că îi mai pun în braţe şi restul de hârţoage, adică asigurarea maşinii, formularul de înregistrare provizorie şi cartea de identitate. Omul legii pleacă spre maşina unde îl aşteaptă colegul său şi care poartă inscripţia scoasă din uz în România de aproape două decenii: MILIŢIA.

                Simt că grupul de poliţişti «de galerie» şi-a mutat centrul de interes către noi. Nu îndrăznesc să ridic privirea, să nu-i tulbur. Aşa că stau lângă maşină şi studiez cu mare interes capota Daciei, farurile, cauciucul din stânga şi în cele din urmă, cu coada ochiului, dar numai cu coada ochiului, şoferii pe care Poliţistul Zâmbitor i-a oprit pentru verificări.
                Cam aşa trece o duzină bună de minute. Probabil că miliţienii au uitat de noi. Îmi iau inima în dinţi şi mă îndrept spre Poliţistul Zâmbitor, devenit, constat cu oarecare surprindere, rece şi impersonal. Sigur nu-i nimic grav, mă îmbărbătez cuprins de o senzaţie de nelinişte, neîntemeiată, desigur. Semnul scurt şi precis pe care îl execută cu o zvâcnire a arătătorului mă opreşte în stop-cadru. Încă o zvâcnire din deget şi fac doi paşi înapoi, către maşină. Aştept indicaţii regizorale.
                Miliţianul se apropie şi mă mătură cu privirea. După care se răsteşte la mine şi din înşiruirea de cuvinte unul mă pocneşte drept în moalele capului: «camera»! De unde mama naibii ştie de cameră?!? Şi de unde ştie că filmăm – căci atâta înţeleg cu greu din răsteala miliţianului – de unde? Din instinct, ca să câştig timp, mă fac că nu pricep. «Ce filmaţi?» repetă el. Din nou, privirea mea tâmpă este singurul răspuns pe care i-l pot întoarce. Fir-ar să fie! Dacă ne saltă camera, ne-am ars! Da’ pe ce motiv să ne-o salte?
                - Şto ni haraşo? încep să protestez.
                Miliţianul îmi zvârle un nou şir de vorbe din care nu prind decât «ştraf» şi «dolari». «Ştraf» este «amendă», «dolar» este evident «dolar», da’ cum vine treaba asta? De unde ştie de cameră? De la vamă? Vameşul Zâmbitor o fi în cârdăşie cu el? Numai el ştia de cameră! Conspiraţie? Cum? Întrebările mi se răsucesc în cap şi nu reuşesc decât să repet prosteşte «Şto ni haraşo?» - Ce nu-i în regulă?
                - Kamera … ştraf …  tâsici dolarov! turuie miliţianul.
                - Şto ni haraşo? Ce nu-i bine? o ţin eu.
                - …ştraf, amendă… kamera, camerăŞto vî snimaite? Ce filmaţi? … kamera… tâsici dolarov! O mie de dolari!
                Ah, o mie de dolari, fix cât i-am spus tipului de la vamă! Mamă, ce conspiraţie!
                - Şto ni haraşo? Ce nu-i bine?
                - Ştraf! Ştraf! Tâsici dolarov! boxează verbal miliţianul, trimiţându-mă în corzi.
                Buimac, nu pot decât să mă apăr încercând să ţin garda sus, adică să repet «Şto ni haraşo?» de fiecare dată când miliţianul mă loveşte în plin cu câte «o mie de dolari», plasată neplăcut, peste ureche şi «amendă», mârşav, în coaste. În aşteptarea finalului de rundă, caut din priviri ajutor în public. Am senzaţia că am rămas singur cu adversarul, căci până şi galeria «sticleţilor» s-a întors cu spatele. Şirul de spinări late în jachete albastre şi caschetele gigantice se profilează de pe pasarelă pe cerul care stă să se întunece complet. Simt răceala nesiguranţei pe şira spinării.
                Gongul nevăzut bate în capul Miliţianului care mă lasă brusc în plata Domnului. Mă retrag în colţul albastru, adică spre maşină, din care Traian nu flutură nici un prosop, ci doar o privire îngrijorată.
                - Ce vrea ăla? Nu-s bune actele?

                Mi-ar fi plăcut să aud ceva de genul «mâine va fi o zi însorită» sau «vrei un sandvici?».

- Cică vrea o mie de dolari.

- Ce?!? O mie de dolari? De ce?

- Nu ştiu! Nu ştiu ce tot zice de cameră…
- Şi ce facem?
- Nu ştiu… Încerc să-i dau ceva să ne lase în pace. Da’ nu pricep de unde ştie de cameră…
- Păi ce-a zis de cameră?
                - Nu-nţelegi că nu ştiu ce zice? Zice ceva de cameră şi că vrea o mie de dolari să ne lase în pace.
- Şi nu te duci să vorbeşti cu el?
- Mă duc, stai să  văd ce am în portofel, că nici bani nu mai am.
                Iau o hârtie de 20 de dolari şi mi-o bag în buzunar. Pornesc înapoi spre miliţianul care verifică actele unui şofer de camion. Aştept la o distanţă respectuoasă să-mi acorde atenţie. Greu de tot, omul întoarce capul şi-mi face un semn sictirit să mă adresez colegului din maşină. Dacă o fi ca în România, înseamnă că este loc de negocieri. Deschid uşa maşinii şi aplecat de mijloc rostesc umil:
                - Praşu vas, naşîe dokumenti! Vă rog, actele noastre!
Miliţianul al doilea este corpolent şi are un aer cordial în care nu mă mai încred însă. După ce mai studiază tacticos hârtiile, îmi spune rar şi definitiv:
                - Walter, tâsici dolarov i tî iedişi dalşe!
                Mia de dolari din propoziţie este suficientă ca să-mi stârnească deja reflexul «Şto ni haraşo?». Auzindu-mă, Miliţianul Corpolent mă priveşte ca un profesor pe elevul indisciplinat, după care oftează ca şi cum s-ar resemna în faţa unui caz fără speranţă şi zice:
- Dve ste! Două sute!
                Două sute este de cinci ori mai puţin decât la prima strigare. Dar pentru mine tot enorm. Sunt bani pentru mâncare pe două săptămâni, nici prin cap nu-mi trece să cad de acord!
- Şto ni haraşo? reiau refrenul.
                Miliţianul mă priveşte acum ca pe o lighioană nesimţită care are tupeul să îl tulbure prosteşte.
 - Dve ste! repetă.
                Mă îndrept de şale cu greutatea unei tragedii antice pe umeri, dau ochii peste cap spre cerul neîndurător şi îmi frâng mâinile după tot dichisul unei parlamentări balcanice. Mă aplec din nou spre interiorul maşinii.
- U  nas ni denghi! Nujna benzin kupiti!  N-avem bani! Trebuie cumpărăm benzină!
                Surprind o slăbiciune în privirea tăioasă a miliţianului.
                - Praşu vas! spun cu voce plângăreaţă, ca o victimă cumsecade. Vî dobre liudi, mî dobre liudi, praşu vas! Dumneavoastră  oameni buni, noi oameni buni, vă rog! şi-i  întind cei 20 de dolari.
Miliţianul clatină scârbit din cap preţ de câteva secunde, extrem de lungi pentru mine. Apoi ia cei 20 de dolari şi-mi aruncă actele, împreună cu un gest de lehamite imperială şi un singur cuvânt:
- Jeai!
                Înşfac actele şi mă îndepărtez în mare grabă. În maşină îi trântesc lui Traian în braţe teancul de acte şi demarez cât pot de iute.
                - I-am dat douăj’de dolari, îi spun lui Traian în timp ce trag de volan ca să mă încadrez din nou pe şosea.
                - Şi ce-a zis?
                - N-am înţeles. Ceva de genul «jeai» sau cam aşa ceva…
                - Aaa, ţi-a zis «Tai-o!». «Dispari!». Ai luat tot?
                - Cred că da. Crezi că am stat să mă mai uit? Nu trebuia să-i dăm nimic de fapt, am fost noi fraieri! Mai adaug, acum cu mult mai mult curaj. Da’ am pus botul… De fapt suntem în regulă. Numai că m-am speriat când am auzit că tot zicea de cameră…
                Mi-am revenit un pic, dar episodul a fost atât de neplăcut încât oraşul îmi pare dintr-odată neprimitor, clădirile dărăpănate, cei câţiva oameni de pe stradă dubioşi şi gropile din asfalt, perverse. Simt la Traian aceeaşi stare de nesiguranţă, mai ales când exclamă:
- Băi, da’ unde am nimerit, frate? Ce-i cu oraşul ăsta?
- Suntem la periferie, încerc eu să păstrez calmul.
- Da’ ce ne facem dacă ne ia poliţia tot aşa de fiecare dată? Mai încolo cum o fi?
                - Nu ştiu, de unde să ştiu? Mormăi în timp ce maşina se zgâlţâie printre gropi, pe lângă o linie de tramvai pustie.
                Mă uit în fugă la ceas şi socotesc în gând că am pierdut cam o oră cu miliţienii. Traian se zgâieşte în stânga şi-n dreapta şi geme:
- Mie mi-e frică! Mi-e frică să nu ne ia camera!
                Da, exact de asta mai avem nevoie, să stăm cu frica în sân pentru cameră! Dacă nu putem filma pentru că ne paşte pericolul să se ia orice miliţian de noi, povestea nu mai are nici un sens. Încerc să zic ceva care să mă liniştească atât pe mine, cât şi pe Traian, dar constat că sunt blocat. Resimt aceleaşi spaime care i-au făcut pe toţi ceilalţi să mă lase baltă înainte de plecare. Dintre toate relele, frica de toanele autorităţilor este pe locul întâi. Apoi, că pe drumurile pustii n-ar fi nimic neobişnuit să fim jefuiţi şi să rămânem în pielea goală. Numai că având o rablă ca a noastră, mi-am zis tot timpul că n-o să prezentăm interes pentru rakeţi. În schimb, faptul că circulam cu o rablă prezintă un inconvenient la fel de mare şi evident: că poate să crape oricând. Dacă nu reuşim s-o reparăm în timp util n-avem altă soluţie decât planul B, adică să abandonăm Dacia şi ce nu putem căra în rucsaci şi să ajungem morţi-copţi la Vladivostok. De fiecare dată când m-am gândit la situaţia asta, nu m-am putut imagina mai mult decât stând cu mâna întinsă, încercând să opresc camioane care trec pe lângă  mine şi mă umplu de praf. O secvenţă pe care nu puteam nicicum s-o continuu, aşa că rămâne doar să sper, prosteşte sau nu, că Dacia va rezista. Acum însă, toată încrederea mea este la fel de zdruncinată de prima întâlnire cu miliţia rusă ca şi bătrâna Dacie de gropile atât de dese încât par o linie defensivă antitanc.


[ 4 ] темный / temnîi /  întuneric

                Câteva conducte împrăştiate fără noimă pe marginea drumului, altele care îl traverseză pe deasupra, bălţi şi noroi, stâlpi de ciment cu lumini rare şi slabe, siluete de construcţii industriale încremenite în întuneric şi nici un indicator. Şi de ceva vreme o Lada roşie, cam de o generaţie cu Dacia noastră, care ne secondează prin gropi cu rigurozitate. În momentul în care cele două maşini ajung să se bălăngăne în paralel, îi spun lui Traian să coboare geamul dinspre celalată maşină.
- Da’ ce vrei să faci? mă întreabă nedumerit Traian.
- Să-ntreb dacă asta e drumul.
Şoferul Ladei observă manevra şi coboară şi el geamul.
- Penza! Penza! îi strig prin geam.
Omul pare să nu înţeleagă.
- Penza! Penza! repetem eu şi Traian în cor.
                Din mers, şoferul Ladei ne strigă:
- Da ia sam’ durak! După care ne depăşeşte şi se pierde în întuneric.
                Durak ştiu că înseamnă «prostănac» şi mă întreb dacă omul nu cumva mă înjură. Acum se arată cum stăm cu altă provocare asumată vitejeşte, adică să ne descurcăm cu rusa pe care am învaţat-o eu în trei săptămâni şi cu ce ghiceşte Traian din asemănările cu sârba pe care o ştie el. Momentul se potriveşte perfect cu decorul: suntem rătăciţi în traducere şi în periferia Voronej-ului. Stropi de ploaie năclăiesc praful de pe parbriz, facând să încolţească seminţele paranoiei.
                Un pocnet zdravăn dinspre roata din faţă-dreapta sporeşte starea de iritare generală, când maşina se hurducă într-o groapă bruscă şi adâncă. Traian mă mustră:
                - Ia-o mai încet! Sau lasă-mă să conduc eu! Dacă se sparge vreo planetară sau un rulment?
                - Bine, bine, mormăi, te las pe tine, numai să ieşim la drumul principal.
                Bezna intensificată odată cu începutul de ploaie mă face să mă zgâiesc prim parbriz, cocoţat pe volan. Nu văd bine noaptea, am nevoie de ochelari la scris şi citit sau când conduc pe întuneric şi din graba plecarii n-am apucat să-mi fac. În plus, am nevoie să mă uşurez. Mai amân momentul, până când vom da de o zonă în care să scăpăm de noroi. În rest, orice stâlp sau tufiş este satisfăcător.
                Ajungem într-o intersecţie prost luminată, fără indicatoare, care ne impune să ştim un răspuns definitiv: o luăm la stânga sau la dreapta? Stăm prostiţi în conul de lumină slabă al singurului felinar din intersecţie, cu avariile puse, aşteptând nici noi nu ştim ce. Şi nevoia de a urina din ce în ce mai imperioasă se manifestă tot mai acut! Mă hotărăsc să rezolv măcar problema asta şi când cobor din maşină văd trecând pe marginea drumului un băietan de vreo 16-17 ani.
                Aproape că mă reped spre el, chinuit de vezica preaplină:
                - Penza? Penza?
                Băiatul mă priveşte cu o tresărire, apoi îmi arată spre dreapta şi adaugă:
                - Priama, priama! adică «înainte, înainte», căci asta am învăţat deja pe drum
- Spasiba! îi strig în timp ce fug spre zona de întuneric să rezolv problema fiziologică.
                Nu pot decât să sper ca băiatul mi-a indicat corect direcţia. Mă întorc sărind printre bălţi la maşină, în timp ce stropii de ploaie cad rari dar constanţi. Pe cerul înnorat zăresc, printr-o gaură pasageră, luna. Sinistru! Un huruit îndepărtat se aude nelămurit. Pare că am rămas singuri pe drum, singurii călători prin noaptea deasă şi prin ploaia rară, ciudată.
                Schimb locul de la volan cu Traian şi pornim pe drumul din dreapta, care ne poartă sinuos printre nişte ziduri sau pereţi de cărămidă şi conducte. După un timp ajungem pe o şosea pe care mai circulă doar camioane, ale căror siluete par mult mai mari în întuneric.
- Traiane, eu pic de somn. Tu vrei să mai conduci?
                - Mai conduc, mai conduc! Unde să ne oprim? Nu vezi ce-i aicea? Şi mă tot gândesc la poliţaii ăia… Ce ţi-au mai zis?
Da, miliţienii cu două feţe mă bântuie şi pe mine.
                - N-am înţeles, răspund în cele din urmă. La un moment dat, când a zis de mia de dolari, ăla din maşină mi-a zis aşa: «Walter, tâsici dolarov i  tî iedişi dalşe». «Tî iedişi» e «mergi», da ‘ «dalşe» nu ştiu ce-i. Tu ştii?
- Nu. N-ai în dicţionar? Ia vezi ce-i, să nu fie ceva nasol!
                - Stai că mă uit, zic în timp ce scotocesc după dicţionar.
                Răsfoiesc paginile la lumina lanternei de buzunar pe care o ţin în gură. Ajung la litera D şi găsesc cuvântul. Îl citesc de două ori şi îi spun lui Traian:
                - Dalşe înseamnă «mai departe». Adică dacă îi dădeam o mie de dolari puteam să mergem mai departe.
- O mie de dolari! Ce tupeu!
                - Păi oamenii au încercat. Făceau o căruţă de bani de pe noi dacă i-am fi dat. Dar de unde ştiau ei că avem atâţia bani? Ţi-aduci aminte că m-a ajutat un vameş la graniţă? Ei, ăla m-a întrebat câţi bani am şi eu i-am zis că avem o mie de euro. Dacă ăla i-o fi anunţat? Că tot numai lui i-am zis şi de cameră, l-am întrebat dacă trebuie s-o declarăm sau nu. Alfel cum să ştie de cameră?
- Crezi?
                - Păi gândeşte-te şi tu! N-aveau altfel cum să ştie. Sau crezi că le-o fi zis careva din şoferii care au trecut pe lângă noi şi ne-au văzut filmând? Poate ca să se scape de ei la control, le-au dat o informaţie să se poată lega de noi?
                - Crezi că s-ar fi oprit aşa cineva, pur şi simplu, să zică că nişte străini filmează ceva pe drum? întreabă Traian, străduindu-se să depăşească un camion.
- Posibil, răspund. Dar mi se pare aiurea. Ţie nu ţi se pare ciudat?
- Păi e mai probabil decât să fie de la graniţă…
- Da, dar mai ziceau şi fix o mie de dolari. După aia au lăsat-o la două sute.
Rămânem în tăcere, rumegându-ne gândurile negre. Traficul devine din ce în ce mai dens pentru ora târzie. Mirosul de benzină arsă este foarte pătrunzător. Simt că mi se închid ochii de somn şi adorm în câteva clipe, epuizat de toate frecuşurile zilei.


[ 5 ] бояться / baiatsia / frică

                De două zile de când am intrat în Rusia, conducem până la epuizare, dormind cu rândul în maşină. Am reuşit să traversăm Uralii şi mâine ar trebui să ajungem la Ekaterinburg, primul popas şi începutul Siberiei. Am scăpat de încă trei controale de poliţie, care au culminat cu o percheziţie serioasă, fără ca poliţiştii să vadă camera de filmare. Printr-un noroc chior, căci ne-au scos toate lucrurile din maşină. Geanta cu camera a fost singura de care nu s-au atins.
                Înafară de faptul că suntem morţi de oboseală, necazul major este că ni s-a stricat electromotorul. Asta înseamnă că cineva trebuie să stea lângă motor la fiecare pornire şi să-l decupleze. Ne consolăm cu gândul că nu s-a stricat definitiv. Atunci maşina nu ar porni decât împinsă.
                S-a întunecat şi mă gândesc să îl schimb pe Traian la volan. Oprim peste drum de un popas şi intru la toaletă.
                Terminăm pauza şi mă aşez în maşină, pregătindu-mă să pornesc. Traian este lângă motor, aşteptând să pun contactul. Aud prin fereastra coborâtă cum bărbatul din maşina albă de alături îi zice femeii, care pare să-i fie soţie, cu o voce scazută:
- Vtaroi na motor, «Al doilea e la motor».
                Simt cum mă cuprinde o răceală bruscă. Am senzaţia foarte clară că se vorbeşte despre noi şi că propoziţia sună ca un raport pe care un agent de observaţie îl dă cuiva implicat într-o supraveghere. Faptul că îşi fereşte privirea de a mea îmi dă aceeaşi stare neplăcută pe care am simţit-o în prezenţa bărbatului morocănos care ne studia în parcarea unde ne-am oprit ieri. Cine sunt oamenii ăştia? Chiar ne urmăresc pe noi?
                Plec din parcare străduindu-mă să nu mă mai uit la maşina albă. Habar n-am de ce mă comport aşa. Dar dacă sunt urmărit, cum ar trebui să mă comport? Să mă fac că nu-mi dau seama? Habar n-am. Şi dacă se vede că-mi dau seama, ce se va întâmpla? Filmele cu urmăriri chiar nu-mi sunt de nici un folos. Oricum, nu mă pot duce să-i întreb pe oamenii ăia dacă mă urmăresc şi cine sunt. Ar fi mai mult decât absurd.
                Aleg reflex să mă port ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate chiar mi se pare. Dar nu cred că mi se pare. Totul devine şi mai ciudat când maşina albă se ţine după  noi o jumătate de oră şi nu mă depăşeşte, deşi merg destul de încet şi şoseaua este pustie.
                După ce maşina albă mă depăseşte în cele din urmă, o dubă gri îi ia locul şi rămâne să se târâie în spatele meu. Când ajung din nou în spatele maşinii albe, cea în care se află bărbatul şi femeia din parcare care ne studiau pe ascuns, duba gri ne depăşeşte pe amândoi. Cum de o fi mers atât de încet maşina albă? Ne-o fi aşteptat? Nu-mi dau seama ce marcă este, dar sigur este destul de nouă ca să poată merge mult mai tare decât noi.
                Încep să accelerez, încercând să scap de urmăritori. Maşina albă accelerează şi ea, dar nu se îndepărtează foarte mult. Dacia noastră merge deja cu vreo 90 de kilometri pe oră, aşa că mai repede nu pot conduce. După ce maşina albă catadicseşte să accelereze în cele din urmă şi să dispară în întuneric, văd venind din sens opus o dubă gri. Pot jura că este acelaşi model şi exact aceeaşi culoare ca cea care a stat o vreme în spatele nostru. În schimb nu ştiu dacă este fix aceeaşi, pentru ca n-am reţinut numărul de înmatriculare. Ceva îmi spune însă ca ar fi aceeaşi şi mă crispez şi mai tare. Să-i spun şi lui Traian? Mă uit spre el şi mi se pare că a adormit.
                Pentru o vreme suntem singuri pe şosea. O frică nelămurită mă încearcă, neputând să mă stăpânesc să nu mă gândesc încontinuu la cele două maşini care m-au însoţit. În scurtă vreme am din nou duba gri în spate. Dacă este fix aceeaşi, ce mama naibii face umblând înainte şi înapoi pe şosea, pe lângă  mine? Doar dacă mă urmăreşte! N-am observat nici măcar o clădire pe drum între care ar putea face curse dus-întors de când am plecat din pacarea unde am auzit remarca «Vtaroi na motor», care m-a înspăimântat.
                Se apropie miezul nopţii şi mă lupt din greu cu somnul. Dar ar fi bine să mai conduc. Şi nici n-am unde să mă opresc. Ajung din nou în spatele maşinii albe. În ce fel poate să conducă şoferul ei, dacă o dată merge cu peste 100 de kilometri la oră şi apoi o ajung eu, care mă târâi cam cu 70-80? Ori se opreşte, ori merge de multe ori cu 50 la oră, ceea ce mi se pare de necrezut, pe un drum destul de bun, fără prea multe curbe şi care nici nu urcă, nici nu coboară. Din nou, când ajung în spatele maşinii albe, aceasta ia viteză şi dispare în întuneric, după  care mă depăşeşte şi duba gri. Chiar n-am ce face, dacă oamenii mă urmăresc, n-au decât.
                Mă simt foarte aiurea. Simt frica pe care ar simţi-o fiecare om care s-ar trezi urmărit fără să ştie de cine şi pentru ce. O fi din cauză că am venit să filmăm în Rusia? Tot ce este posibil. La Moscova se ştie că vroiam să filmăm, pentru că am cerut informaţii despre regimul camerelor de filmat profesioniste în Rusia. Apoi, am avut cu o lună înainte de plecare, când încă era stabilit că merg cu echipa Televiziunii Române, o conferinţă de presă în care am prezentat proiectul. Deocamdată, urmărit sau nu, nu pot decât să îmi văd de ale mele. N-am venit să culeg nici o informaţie secretă. Mă interesează un drum cunoscut, accesibil în principiu oricui şi cum ajung la capătul lui.
                Un camion greu mă orbeşte cu farurile, venind din sens invers. Am ochii foarte obosiţi şi mi-e greu să mai conduc. Urmează un al doilea camion, care are o stea luminoasă deasupra cabinei, a cărei sclipire are un ciudat efect hipnotic asupra mea şi simt cum somnul îmi închide implacabil pleoapele. Încă un camion cu aceeaşi stea orbitoare pe cabină, care îmi arde adâncul retinei şi cu greu mai văd şoseaua. Mă doboară somnul. Trebuie să opresc undeva, nu mai pot conduce.
                Cu greu reuşesc să mă menţin pe drum când  zăresc ceva care aduce a parcare. O clădire luminată de un bec stingher, cu uşile încuiate, probabil o staianka. În întunericul de lângă mai văd două remorci şi parchez în zona luminată din dreptul uşii, după care adorm instantaneu.
                Când mă trezesc amorţit de frig şi înţepenit din cauza poziţiei incomode tocmai se luminează de ziuă. Este aproape şase dimineaţa. Nici o mişcare în jur. Traian doarme cu tâmpla lipită de portieră, acoperit cu o haină de ploaie.
                Cobor cu grijă din maşină. Mă ţin destul de greu pe picioarele amorţite Frigul dimineţii mă scutură brutal. Dinţii încep să-mi clănţăne. Uşa clădirii în faţa căreia am parcat este tot închisă.
                Îmi aprind o ţigară şi îmi amintesc cum la un moment dat m-am trezit auzindu-mi, ca şi cum aş fi avut un stetoscop în urechi, hârâitul propriilor mei plămâni. Mi-am spus că trebuie să mă las de fumat înainte să adorm din nou. Sunetul mi-a fost foarte clar şi mi-l aduc aminte cu acurateţe. Asta, împreună cu ceea ce s-a întâmplat aseară, cu maşinile care ba stăteau în urma mea fără să mă depăşească, ba mă depăşeau ca să se întoarcă din drum, creează o stare ciudată în mintea mea. Parcă aş fi într-un episod din Zona crepusculară. Siberia începe să devină stranie.
                Un firicel de fum se iţeşte pe un horn strâmb şi ruginit, care iese dintr-o remorcă  de felul celor în care stau muncitorii în zonele în care nu există cazare. Dacă iese fum, ar trebui să fie cineva pe acolo. Şi poate există cafea fierbinte.
                Într-adevăr, o femeie în halat alb trebăluieşte la o sobă de fier. Cafeaua proastă pe care o primesc este foarte bună. Mă ajută să îmi vin în fire. Atmosfera de Zonă Crepusculară se risipeşte odată cu aburii calzi care se ridică din paharul de plastic, uzat de nenumărate refolosiri.


[ 6 ] oтслеживание / otslejivanie / urmărire

                Este trei după-amiază şi abia am ieşit din Omsk. La Ekaterinburg am reuşit să ne mai refacem forţele şi să filmăm. Dar acum, după încă o noapte de dormit în maşină şi din cauza căldurii şi a traficului, suntem din nou foarte obosiţi.
                Rambleul şoselei este puţin înălţat şi pe câmpia uscată din jur sunt doar câţiva copaci stingheri. O maşină albă parcată în afara drumului, lângă o baltă din care ies doi bărbaţi care tocmai s-au scăldat, îmi atrage atenţia.
- Uite apă! Apă de spălat, îi spun lui Traian şi trag pe dreapta, coborând de pe şosea.
                De ieri tot caut un loc de spălat. Mă dezbrac în viteză şi intru în apa mâloasă, plină de mătasea-broaştei. Traian mă urmează.
                Oamenii cu maşina albă pleacă pe când noi încă ne mai săpunim. Nu pot să nu mă gândesc la urmărirea ciudată de dinainte de Ekaterinburg şi la cealaltă maşină albă, care ba stătea în spatele nostru, ba ne depăşea.   Plecăm, cu hainele ude agăţate prin maşină. Mâncăm din nou din mers hrană rece. Pâlcuri de mesteceni cu coajă albă apar de o parte şi de alta a şoselei, iar dealurile rup monotonia orizontului.
                Traian mă întreabă pe neaşteptate:
- Ţie nu ţi se pare că ne urmăreşte cineva?
                Întrebarea nu mă mai surprinde deloc. De o vreme aceeaşi maşină se ţine în spatele nostru, deşi ne-ar putea depăşi, ca toate celelalte. Dau din cap că da, şi când Traian mă priveşte nedumerit, dau încă o dată din cap că da, dar nu zic nimic. Duc numai un deget la gură, cerându-i tăcere şi îi fac semn să fie atent la drum.
                Dacă ne urmăreşte cineva, nu m-ar surprinde să ne şi asculte conversaţia. În maşina noastră ar fi extrem de uşor de ascuns un microfon. Scenariul, paranoic sau nu, începe să se lege: poliţiştii de la Vornej care mi-au cerut o mie de dolari ca să mergem mai departe, exact cât am declarat la vamă. Percheziţia în care nu controlează fix geanta cu camera, cel mai important lucru pentru noi. Omul morocănos cu geacă de piele de acum trei zile, maşina albă şi duba gri de alaltăieri şi acum maşina care ne tot stă în spate. Şi eu nu ştiu cum ar trebui să procedăm dacă suntem urmăriţi. Pentru moment, poate este bine să ne facem că nu ne dăm seama, poate aflăm cu mai multă certitudine dacă lucrurile stau chiar aşa şi cine ar putea fi cei care ne urmăresc. Dacă şi Traian are aceeaşi senzaţie, înseamnă că trebuie să fie ceva.
                De fapt, de ce sunt atât de tâmpit încât să mă mint pe mine însumi? Cum adică cine ar putea să ne urmărească?!? KGB sau orice altă instituţie rusească de siguranţa statului. De ce? Oare de ce, Walter dragă? Pentru că te-ai dus în Rusia să filmezi de-a lungul singurului traseu rutier trans-siberian existent, care încă nu este terminat!!! De aia?!? De aia!!! Bine, da’ nu caut nici o informaţie secretă, adică nimic ce n-ar fi accesibil fiecărui om!!!!  Mă duc să văd dacă pot ajunge cu o rablă cu care nimeni nu se aşteaptă, în 30 de zile, din România pe malul Pacificului! Atât! Şi dacă ei nu te cred? De ce să nu mă creadă? De aia!!! Dacă ei se gândesc că ăsta este doar un pretext ca să filmezi altceva? Ce altceva?!? Obiective secrete! Ce obiective secrete? Vrei să zici că nu ştii că sunt obiective secrete pe traseu? Păi or fi fiind, dar nu ştiu ce anume! Oricum nu alea mă interesează!!! Ei bine, oamenii te urmăresc, obişnuieşte-te cu chestia asta! Şi cum se termină?  Adică? Păi ce se va întâmpla cu mine? De unde să ştiu eu?
-Traiane, hai să te mai schimb şi eu. Adică lasă-mă să conduc eu, te rog!
                Traian mă priveşte fără expresie. Cred că rătăceşte şi el într-un labirint de gânduri neplăcute, din cauza urmăririi. Semnalizează şi opreşte. Maşina din spate se opreşte şi ea. Să fiu al naibii!!! Oamenii ăştia n-au învăţat nimic despre filaj?!?
                Cobor şi schimbăm locurile. Pornesc. Porneşte şi maşina din spate. Sunt cu nervii atât de întinşi încât nici n-am răbdare s-o studiez. Este pur şi simplu o prezenţă în spatele nostru. Traian s-a închis într-o tăcere în care n-am chef să pătrund. Adică nu vreau să-l deranjez. Mă simt responsabil pentru povestea în care ne-am trezit deodată amândoi, fără să vrem. Cuvintele Laurei îmi vin în minte, foarte clare: «Walter, adu-ţi aminte că tu ai vrut chestia asta! Tu ai vrut să pleci! Nu te-a obligat nimeni!». Da, eu am vrut să plec, da’ de unde să îmi închipui că o să am KGB-ul în ceafă? Eu am vrut să plec… Eu am vrut să plec când toată lumea îmi zicea să n-o fac. Uite că fricoşii au avut dreptate.
                M-am băgat într-o problemă care habar n-am cum se rezolvă. Adică dacă ăia mă urmăresc, cum se termină povestea asta? O să mă lase în pace? O să-mi caute nod în papură? O să le convină să mă lase să plec şi să spun că au stat pe capul meu? Da’ de ce mama naibii nu pot fi mai discreţi, ca să nu-i observ? Dacă nu i-aş observa, nici nu m-ar durea capul!


[ 7 ] встреча / vstrecia / întâlnire

Hotel Sibir din Novosibirsk este o construcţie greoaie, cu o faţadă care probabil a fost modernă prin anii ’70. Are tencuială zgrunţuroasă, gri-închis, pe care ferestrele pătrăţoase creează o vagă asemănare cu un fagure. Aşteptăm în parcarea plină de maşini să apară Ivan. Pe Ivan l-am contactat din România şi urmează să ne prezinte oraşul.
                Îl zăresc abia după ce îmi telefonează şi îmi face semn din mână. Mă apropii şi ne salutăm. Sunt extrem de surprins de asemănarea dintre Ivan şi un fost coleg de liceu.
- Să ştii că semeni foarte bine cu fostul meu coleg de bancă din liceu, îi spun.
- Poftim? mă întreabă Ivan într-o engleză greoaie, zâmbind sec.
- Semeni foarte bine cu un fost coleg de liceu, repet mai rar.
                Ivan nu răspunde, ca şi cum ar fi foarte normal. Sau ca şi cum ar şti deja lucrul ăsta. Cu cât mă uit mai atent la chipul lui, cu atât mai mult văd asemănarea cu fostul meu coleg. În schimb, aş zice că nu seamănă deloc cu fotografia pe care mi-a trimis-o în momentul în care am luat legătura cu el, acum o lună.
                Îi spun lui Ivan că avem nevoie să găsim un alt hotel, pentru că la Sibir nu sunt locuri.
- Să mergem atunci. Mergem la mine şi apoi caut eu hotel.
                Poate am ajuns deja la un nivel de stres în care percep realitatea deformat. Poate lipsa de somn din ultima vreme mă face s-o iau razna. Cert este că din cauza diferenţei dintre fotografie şi chipul lui Ivan, îl asociez fără să vreau cu urmăritorii misterioşi. Ca şi cum cineva ar fi schimbat personajele şi mai mult, ca să-mi creeze o stare psihică confuză, a ales ca noul personaj să semene şocant cu un prieten din trecut. Poate ca să creeze artificial o senzaţie de prietenie cu noul personaj. Toate aceste gânduri se înlănţuie în raţionamentul care se dezvoltă instantaneu şi mă face să mă crispez, cuprins de panică. Cum trebuie să procedez? Din ce gaşcă face parte Ivan? Care este planul ei?
- Maşina mea, îmi arată Ivan o Lada mov. Vii după  mine, OK?
                 Trebuie să fiu calm, îmi spun, urmărind Lada mov a lui Ivan care pare să nu fie Ivan. După mai puţin de zece minute ajungem şi parcăm.
                Ivan vine către noi cu servieta într-o mână şi telefonul mobil în cealaltă.
                - Am vorbit la un hotel, îmi spune. Mă sună acum.
                Îl ascult cu încordare pentru că felul în care vorbeşte engleză mă derutează complet.
- Ceva nu este în regulă, continuă Ivan în engleza de robot.
                Da, Ivane, şi eu am fix aceeaşi senzaţie. Ceva nu este în regulă. Oare ce? Ivan zâmbeşte ca şi cum mi-ar auzi gândurile.
- Ei spun că le trebuie apă. Apă rece. Caută apă rece. Vouă vă trebuie apă. Apă rece, poate?
Înţepenesc. Apă rece ne trebuia pe drum, acolo tot ziceam să căutăm apă rece! Ce spune de fapt Ivan? Se referă fix la conversaţia noastră, la tot ce repetăm noi de vreo două zile, că ne-ar prinde bine apă rece să ne spălăm şi să ne răcorim? Să fie oare posibil aşa ceva? Suntem ascultaţi în maşină? Mai am un pic şi-mi pocneşte capul.
- Scuze, adaugă Ivan uitându-se senin la privirea mea tâmpă. Hotel nu are apă rece. Pot staţi fără apă rece?
Cred că am nevoie de o pauză! Am urgent nevoie de o pauză, cu sau fără apă rece!
- Da, spun sfârşit. Putem sta fără apă rece.
- Putem? mă întreabă Ivan. Ei pot.
                Doamne, ce zice băiatul ăsta? La ce se referă? Cine să stăm fără apă rece? Noi cu el? Ei, clienţii hotelului? Traian este la fel de bulversat şi mă întreabă:
                - Ce zice ăsta? Ce-i cu apa rece?
                - Cred că la hotel nu este apă rece şi mă întreabă dacă ne convine aşa, îi spun eu fără convingere.
- Păi să stăm oricum, numai să stăm, că suntem rupţi…
                Ivan primeşte un telefon. Vom putea merge la hotelul cu sau fără apă rece peste o oră. Până atunci ne invită să rămânem la el.


[ 8 ] невероятный / neveraiatnîi / incredibil
               
Înafară de faptul că la hotel nu era nici un fel de problemă, nici cu apa rece nici cu cea caldă, ziua de ieri a fost normală. Ne-am odihnit, ne-am plimbat prin oraş şi am filmat. Fără Ivan. Astăzi ne întâlnim cu el înainte de plecarea spre Krasnoyarsk. Şi sincer, nu mă simt deloc în apele mele.
Coborâm şi Traian rămâne mai în spate. Lent, prin faţa mea trece o maşină din care un tip îmi zâmbeşte prin geamul deschis. Casc ochii, nu pentru că zâmbeşte fără sens, ci pentru că seamănă foarte bine cu tatăl meu în tinereţe.
Apariţia lui Ivan mă ia prin surprindere. Îmi strânge mâna fără să-mi zică nimic şi aşteaptă. Zâmbeşte şi aşteaptă. Ce aşteaptă?
- E-n regula, Walter! îmi spune în cele din urmă şi rămân trăsnit de cuvintele lui.
Ce este în regulă? Ştie că tocmai am văzut un tip care semăna izbitor cu tata în tinereţe? Sau iar vorbeşte aiurea? Oare ce zi este astăzi? Ziua Vedeniilor din Trecut? Star Trek Siberian? Zona Crepusculară la Novosibirsk? Este Ivan un şaman contemporan? Călăuza?
- Mergem? întreabă Ivan.
- Trebuie să scot nişte bani de la un bancomat, izbutesc să spun în cele din urmă. Ştii unde este un bancomat?
- De ce nu încerci acolo, spune şi-mi arată în spatele meu uşa de sticlă de la parterul clădirii vecine.
- Este un bancomat acolo?
- Nu ştiu. De ce nu încerci?
Doamne, apără şi păzeşte! Ce-i dialogul ăsta de film absurd? Ieri era «le trebuie apă rece», azi s-ar putea să fie acolo un bancomat, dacă încerc! Deci dacă încerc să-l găsesc în clădirea aia atunci o să-l găsesc nu pentru că ar fi acolo, ci pentru că încerc?!
Pornesc înspre locul arătat şi când deschid uşa văd un bancomat în peretele holului. Bag cardul şi tastez codul. Funcţionează.
Ivan mă aşteaptă cu zâmbetul pe faţă şi servieta în mână. Nu m-ar surprinde să-l văd cu servieta pe faţă şi zâmbetul în mână. Ceva straniu este în aer şi dacă ciudăţeniile se petrec la Novosibirsk încă înainte de ora prânzului, atunci aşa să fie!
- Mă duc să plătesc camera şi să coborâm bagajele la maşină. Poţi să mai aştepţi zece minute?
- Da, sigur, răspunde senin Ivan. Vă aştept.
Plătesc camera şi iau paşapoartele de la recepţie. Avem o nouă reghistraţie.
                Mergem cu Ivan până la un Internet-cafe unde pot să descarc fotografiile din aparatul digital. Intru şi mă îndrept spre cel care se ocupă de servicii, un asiatic ras în cap. Îl întreb dacă vorbeşte engleza şi omul îmi răspunde foarte tăios:
- Poate că da! Poate că vorbesc mai bine decât tine!
Maică, măiculiţă, ce-i cu oamenii ăştia!? Nu comentez nimic şi-l rog să-mi descarce fotografiile. Cât timp durează operaţiunea mă uit în gol spre un perete, numai să nu-i mai văd expresia de pe chip, fără îndoială de ură. Ce-o fi având cu mine? Are ceva cu vorbitorii de engleză? Cu albii? M-aş fi aşteaptat la aşa ceva undeva prin Bronx, dar nu în Novosibirsk!? Când o să scap din Zona Crepusculară?
Îmi iau CD-ul cu fotografiile şi o şterg cât pot de iute. Îl urmez pe Ivan spre clădirea următoare, de unde trebuie să cumpăr baterii.
- Să fii atent în jurul tău! îi spune Ivan peste umăr, bineînţeles zâmbind.
Mecanismul de siguranţă încearcă să-şi clarifice sensul acestui îndemn şi reascultă fraza formulată de Ivan în engleză, pentru ca să mă lamurească dacă este cazul să mă panichez din nou. Micul Locotenent Data din capul meu îşi afişează pe ecranul halotronic «Be careful around you!». Datele analizei se înşiră cu litere fluorescente verzui:

Limba în care a fost formulat enunţul: Engleză (Probabilitate 92 %).
Accent străin: Puternic (88%)
Cuvinte necunoscute: 0.
Verbe: 1
Substantive verbale: 1
Adverbe: 1
Pronume: 1
Expresii verbale: 1 (be careful!)
Traducere în limba adresantului (Română):
BE CAREFUL!   FII ATENT!   Coeficient de traducere: 100%
AROUND   ÎN JURUL   Coeficient de traducere: 100%.
YOU TU/TAU Coeficient de traducere: 100%
Traducere completă: FII ATENT  ÎN JURUL TAU! Coeficient de traducere 100 %.

AVERTISMENT: Gradul de stăpânire a limbii engleze de către enunţiator nu poate fi estimat cu acurateţe. Formulări corecte sunt amestecate cu formulări incorecte aleatoriu, indiferent de gradul de dificultate şi complexitatea enunţului. Posibilitate de eroare în formularea enunţiatorulu! (Probabilitate 36 %).
               
Locotenentul Data mă priveşte cu o grimasă care ar părea să-mi spună «Nu ştiu ce să zic, căpitane, ori flăcăul nu vorbeşte bine engleză, ori o face intenţionat, ori este pur şi simplu ţâcnit! Fii atent şi cu siguranţă te vei descurca! Ai fost în situaţii mai dificile».
               

[ 9 ] человек / celovec / bărbat

Am plecat din Novosibirsk de două ore. Încerc să scap de povara ultimelor ciudăţenii pe care mi le-a spus Ivan. Că va fi "îngerul meu păzitor" şi că sunt întotdeauna "ei". "Ei" cine? "Ei" urmăritorii? Urmăritorii mei sunt şi ei "îngeri păzitori"? Nu mai înţeleg nimic... La fel cum nu înţeleg de ce nici Neil nu pare să fie Neil. Neil este un englez care mi-a răspuns la o întrebare postată pe un forum despre Rusia şi a avut amabilitatea să-mi dea informaţii înainte de plecare. Mi-a mai spus ca va fi în Krasnoyarsk în aceeaşi perioadă ca şi noi, aşa că tocmai i-am telefonat ca să îi confirm că ajungem poimâine. Ceea ce mă frământă este că Neil are un accent foarte ciudat. Pare că este cineva care imită foarte bine accentul britanic, dar de fapt nu engleza este limba lui maternă. Am simţit discret dar constant un accent rusesc în vorbirea lui. Aş putea zice că este un rus care ştie excelent engleza britanică. Şi asta mă sperie. Nu mai am nici un chef să mă întâlnesc cu el. Mă simt în plin film cu spioni. Şi din nou o maşină care ne urmăreşte. Sunt oare "îngeri păzitori"?
Şoseaua se întinde deasupra unui câmp acoperit cu ierburi şi tufişuri. Pe dreapta sunt oprite câteva maşini. Pasagerii au coborât şi caută ceva, aplecaţi printre smocurile de iarbă înaltă.
- Hai să oprim şi noi, zice Traian. Facem o pauză şi poate mă mai laşi şi pe mine să conduc.
Coborâm şi cu coada ochiului văd că maşina care se ţine în spatele nostru de mai bine de o oră a oprit chiar în capătul coloanei. Sunt curios dacă Traian a observat ceva. Nu mi-a zis nimic şi nici eu nu i-am atras atenţia.
Ne amestecăm printre culegătorii de ocazie, care scotocesc plini de încântare prin hăţişurile cu spini ale rugilor de mure. Căci asta au găsit, mure, mari şi foarte coapte. În câteva minute suntem plini de zeamă de mure pe mâini şi pe gură.
Încet, mă întorc nepăsător spre stânga, unde bărbatul din maşina care ne-a urmărit mai mult vântură tufişurile decât să culeagă mure. Deşi stă aplecat, îmi dau seama că este foarte înalt. Este tuns scurt, iar părul cărunt a început să-i chelească în faţă. Suntem cam la zece metri unul de celalalt şi îi văd până şi culoarea ochilor. Albaştri. Este proaspăt bărbierit, poartă o jachetă gri şi pantaloni trei sferturi, iar la gât i se bălăngăne un aparat foto. Are spre 50 de ani. Şoferul, cam de aceeaşi vârstă, este ceva mai departe şi nu reţin decât că este gras şi are o bluză cu mâneci scurte, roşie cu dungi albe.
Traian se apropie de mine, cercetând din ochi tufişurile.
- Mergem? îl întreb după câteva clipe.
- Hai, îmi răspunde el cu gura plină de mure.
Urcăm pieptiş rambleul înalt, agăţându-ne de tufişuri. Înainte să intru în Dacie, observ că şi cei doi bărbaţi se grăbesc spre maşina lor. Ceilalţi culegători sunt în continuare împrăştiaţi pe câmp.
- Au fost bune murele astea, nu? întreabă Traian în timp ce-şi pune centura de siguranţă.
- Da, bune, aprob sec. Mure siberiene.
Tac, urmărind preocupat în oglinda retrovizoare maşina cu cei doi tipi care se ţine din nou în spatele nostru, suficient de aproape încât să-l văd pe cheliosul cu aparatul cum ne face o poză. Dacă ar vrea, maşina din spate ne-ar putea depăşi cu uşurintă, căci nu este trafic şi este mult mai puternică decât Dacia noastră.
                Târziu, maşina din spate semnalizează şi ne depăşeşte.
- Nu ştiu ce era cu ăştia, parcă au stat o vreme în spatele nostru, face Traian.
Nu răspund. În timp ce maşina dispare din vedere, apuc să zăresc undeva pe stânga o parcare şi văd scris pe o scândură, cu vopsea roşie, «şaşlîk».
- Hai să oprim aici! îi spun brusc lui Traian.
- Unde?
- În parcarea aia de pe stânga. Au şi de mâncare. Dă puţin cu spatele!
Traian frânează şi dă înapoi până când putem să coborâm lângă şandramaua de lemn. Un grătar fumegă anemic printre mormane de scânduri şi vechituri.
Traian se îndepărtează cu camera de filmat spre drum, să prindă un cadru mai larg. Între timp, deschid capota să las motorul să se răcească. Un grăsan bărbos îmi ia comanda şi pune la fript două porţii de şaşlîk.
                Mâncarea este gata în jumătate de oră. Stăm înăuntru, singurii clienţi. În timp ce desprind o bucată de roşie coaptă de pe ţepuşa de lemn, simt că cineva s-a oprit în pragul uşii şi întorc privirea într-acolo. Bărbatul chel cu aparatul foto stă în prag, cu un zâmbet nehotărât. Îşi fereşte privirea şi se apropie de tejghea, unde schimbă câteva cuvinte cu femeia care serveşte. Nu înţeleg nimic şi nici nu mă pot concentra la discuţie. Strădania de a părea calm îmi consumă toate resursele. Minutul pe care îl petrece omul cu aparatul foto la tejghea se dilată. În cele din urmă pleacă, cu acelaşi zâmbet stingher pe faţă.
Răsuflu şi îmi termin de mestecat îmbucătura care nu mai vroia să alunece pe gât. Acum nu mai am nici un dubiu. Tipul cu aparatul ar fi trebuit să fie la cel puţin 40-50 de kilometri înaintea noastră, căci a trecut aproape o oră de când  ne-a depăşit cu maşina. Probabil i s-a părut că ne-a pierdut şi s-a întors să verifice pe unde suntem. Nu văd alt motiv.
Mă aşteptam să fie ceva mai discreţi urmăritorii noştri. Ori sunt nepriceputi la filaje, ori ne consideră prea neimportanţi ca să se ascundă mai bine. Ori vor să vedem că ne urmăresc. Mi-ar plăcea foarte mult ultima variantă. Dar nu eu aleg. Pot doar să aleg să nu mai înghit ultima bucată de carne, care sigur mi-ar sta în gât. Brusc, mi-am pierdut toată pofta de mâncare. Nu numai că suntem singuri în mijlocul Siberiei. Suntem urmăriţi şi pe deasupra se întâmplă tot felul de ciudăţenii.


[ 10 ] фальшивка / falşivka / trucaj

             De data asta Traian s-a trezit înaintea mea. Suntem într-un hotel ieftin din Krasnoyarsk, unde am ajuns a treia zi după plecarea din Novosibirsk. Am deschis ochii, după vreo două ore de somn profund şi îl văd pe Traian încălţându-se aşezat pe marginea patului. Mă ridic şi eu în capul oaselor.
             - Vreau să ies afară. Mă duc să mă plimb. Poate mai şi filmez ceva, spune Traian.
             - În regulă, răspund stăpânindu-mi un căscat. Cum vrei. Eu n-am chef să ies, mai stau un pic. Vreau să fac un duş.
             Televizorul este pornit cu sonorul la minim. Rulează reclame.
             - OK, eu am ieşit, face Traian. Dacă pleci cumva, să laşi cheia la recepţie.
             - Nu cred că ies.
             - Mă duc, zice Traian din uşă. Uită-te pe DTV, dacă ai chef. E un post bun, mai adaugă şi iese.
             Beau nişte apă dintr-un bidon de plastic. Mă simt mai odihnit. Mă întind înapoi pe pat şi dau sonorul de la televizor mai tare.
             Reclamele s-au sfârşit şi rulează un film în care recunosc actorul principal, Matt Damon. Filmul nu l-am mai văzut. Este ceva cu nişte urmăriri şi Matt Damon este într-un Mini Morris şifonat, condus de o tânără cu părul roşcat, care arată foarte speriată. După ce scapă de urmăritori, actorul îşi lasă capul pe spate şi închide ochii, pregătindu-se să doarmă. Sonorul este dublat în ruseşte, aşa că urmăresc doar imaginile. Actorul îşi sprijină capul de portieră şi dintr-o dată, pentru câteva secunde, în locul chipului lui Matt Damon văd faţa lui Traian, ca şi cum capul său ar fi fost decupat şi suprapus grosolan peste imagine. Nu-mi vine să-mi cred ochilor! Este faţa lui Traian, adormit, ca în fotografiile făcute pe drum! Doar unghiul diferă. Eu l-am fotografiat pe Traian din afara maşinii, iar cadrul este luat dinăuntru. Apoi, imaginea lui Traian dispare şi în locul lui îl  văd din nou pe Matt Damon. Sunt şocat.
             Am lucrat mult la montaje şi ceea ce am văzut este un trucaj foarte simplu de făcut, mai ales dacă nu se lucrează la o suprapunere perfectă. O muncă de zece minute. Cum ar fi posibil ca eu să  văd ceea ce am văzut? Cineva trebuie să aibă acces la circuitul de televiziune din hotel şi să transmită propriile imagini. Toate aceste gânduri îmi trec prin cap cu o viteză ameţitoare, în timp ce urmăresc filmul. Mă întreb dacă m-am înşelat asupra a ceea ce am văzut şi îmi răspund că nu. Nu cred că m-am înşelat! Matt Damon este tuns scurt şi are părul castaniu. Când l-am  văzut pe Traian în locul lui am remarcat clar părul încărunţit prematur al lui Traian, aproape alb. L-am  văzut foarte clar. Scena este foarte familiară, am condus mult timp cu Traian adormit lângă mine. Maşina din film este veche ca şi a mea. Fata poartă un hanorac roşu, ca şi al meu. Şi sunt urmăriţi. Oare care este legatura între acţiunea din film şi ceea ce mi se întâmplă mie?
             Filmul este întrerupt de reclame. Sunt foarte speriat din cauza a ceea ce am văzut. Are legătură acţiunea filmului cu mine? Sunt în pericol? Cine s-ar munci să pună la cale un asemenea trucaj? Cum de ştia Traian că va fi trucajul ăsta pe DTV? Au pus la cale şmecheria asta «îngerii păzitori»? Este şi Traian în echipă cu ei şi eu nu mi-am dat seama?
             A trecut mai bine de o oră de când a plecat Traian. Tensiunea aşteptării este atât de mare încât nu mai suport nici să mă uit la televizor. Iau telecomanada şi îl sting, după care mă aşez din nou pe pat, cu spatele sprijinit de perete, gata să sar dacă aud sau văd ceva suspect. Aştept.
             O cheie se răsuceşte în broască şi mă liniştesc când văd chipul lui Traian. Este foarte vesel. Răsuflu adânc şi-mi descleştez pumnii. Îmi şterg pe ascuns palmele transpirate de pantaloni şi mă ridic să beau apă, deşi nu mi-e sete.
             - Să vezi ce-am filmat! face Traian entuziasmat. Un tip care îşi scapă un portofel în apă de pe pod. Vorbeşte în engleză şi am cadrul în care îi cade portofelul din buzunar! Păcat că mi s-a terminat bateria!
             Sunt destul de neatent la ceea ce zice, încă stresat de trucajul de la televizor. Poate m-am speriat absolut degeaba, îmi mai zic şi mă simt mult mai liniştit. Mă hotărăsc totuşi să nu-i spun nimic lui Traian.
             - Hai să-ţi arăt! zice el, apucându-se să deruleze caseta în căutarea secvenţei.
             Îmi întinde camera, ca să pot vedea ce-a filmat pe monitorul de control.
             Câţiva tineri se agită în faţa camerei, voioşi nevoie-mare şi fac pe rând urări telespectatorilor din România. Imaginea se mişcă spre dreapta şi văd un tip blond, care vorbeşte sprijinit de balustrada podului. Seamănă cu cineva cunoscut, este primul gând care îmi vine în minte.
             - Fii atent acum! Uită-te la buzunar! spune Traian.
             Văd mâna îndreptându-se spre buzunarul de la piept ca şi cum ar da să-şi scoată portofelul, care îi alunecă printre degete. Camera se grăbeşte să-i urmărească lunga cădere către apa întunecată. Mişcarea îmi pare neverosimilă, gestul nefiresc, aproape intenţionat. Şi mai este ceva ce mă face să mi se pară că scena este aranjată dinainte, dar încă nu-mi dau seama exact ce. După câteva lamentari fals-triste venind dinspre grupul care nu se vede, pentru că stă în unghiul mort al camerei, aud pe cineva spunând:
             - Of, Alexandr, este a două oară când îţi pierzi portofelul luna asta!
             - Nu-i nimic, răspunde Alexandr fluturând din mână a nepăsare, nu erau decât nişte bani! Şi actele…
             Camera îl încadrează acum în prim-plan şi mă uit cu ochii măriţi de uimire la faţa lui. Râde şi adaugă:
             - Banii nu sunt importanţi! Dumnezeu este important!
             Acum ştiu cu cine seamănă Alexandr de la Krasnoyarsk: cu mine când aveam vârsta lui! Acelaşi tip de faţă oval-rotundă, nasul drept, sprâncenele puternice, acelaşi păr blond închis, ceva mai lung şi aproape aceeaşi filosofie. Doar că eu obişnuiam să zic «nu banii sunt importanţi, ci prietenii». Replica lui Alexandr mi-a declanşat amintirea episodului similar cu cel de pe pod. Şi eu mi-am pierdut portofelul de două ori într-o lună, iar a doua oară l-am scăpat în apă. Şi era tot cam pe vremea asta, în iulie. Exact ca Alexandr!
             Filmarea se sfârşeşte şi mă aşez fără un cuvânt pe marginea patului.
             - Ce zici? E tare, nu? face Traian.
             - Da, e interesant, mormăi ştiind că aşteaptă o încurajare.
             Filmarea este aiurea, camera încadrează prost personajele, dar ceea ce am văzut mă bulversează total. Care este sensul reînscenarii unui episod din viaţa mea? Care este mesajul, morala? Că trebuia să gândesc ca Alexandr? Pare cam trasă de păr trimiterea la Dumnezeu. Atunci? Cineva vrea să-mi semnaleze ceva? Pur şi simplu că îmi cunoaşte o bucată din viaţă, sau poate mai mult de atâta? După faza cu chipul lui Traian colat pe film, ce sens mai are şi episodul de pe pod? Două coincidenţe stranii cărora încă nu le găsesc înţelesul. Dacă cineva se oboseşte să pregătească ciudăţeniile astea pentru mine, cine ar putea fi? Şi de ce? Totul se leagă de imagini. Lipitura din film are de a face cu călătoria noastră, cu momentul prezent. Faza de pe pod este din trecutul meu. Cel mai plauzibil este că ambele sunt aranjate de aceeaşi persoană şi precis au un scop. Care însă îmi scapă pentru moment. Dar dacă cineva se străduie atât să pună aşa ceva la cale, nu poate să îmi fie duşman.  Şi asta este foarte important.
            

[ 11 ] имитация / imitaţia / imitare

             Până pe la nouă dimineaţa drumul este destul de bun şi traficul lejer. Dar foamea şi oboseala încep să mă încerce simultan. Am plecat ieri din Krasnoyarsk şi am dormit din nou în maşină.
             Cerul s-a înnorat şi stă să plouă. Avem din nou o maşină «de companie» de mai bine de o oră. Păstrează distanţa, aşa că nu pot desluşi cine este la volan. Nu reuşesc nicicum să dorm. Zac într-o stare de letargie.
             După vreo oră, în care cred că am aţipit totuşi vreo cinci minute, mă decid să-mi aprind o ţigară.
             Traian tuşeşte şi întorc privirea spre el. Oare iar se enervează că fumez, mă întreb în timp ce îl privesc. Nu înţeleg de ce s-a răstit la mine când am plecat din Krasnoyarsk. Ceea ce mi-a zis m-a pus pe gânduri: «Ai văzut, da? De acum tu iţi vezi de treaba ta şi eu de a mea!». Am văzut ce? Trucajul de pe televizor? Asemănarea dintre mine şi Alexandr? Care este de fapt treaba lui? Alta decât să filmeze?
              Abia acum îmi dau seama ce problemă este faptul că nu îl cunosc pe Traian. Ne-am văzut înainte de plecare de câteva ori şi atât. Am plecat împreună, într-o călătorie foarte dificilă, fără să ne cunoaştem. Acum acest lucru se resimte din plin. Dacă ne-am fi cunoscut, aş fi avut curaj să-i vorbesc deschis. Aş avea încredere în el. Aşa, mi-e pur şi simplu teamă.
             Un amănunt îmi atrage atenţia. Ţine ochii strânşi şi gura căscată, uşor aplecat pe volan. Privirea mea îi urmăreşte mâna  dreaptă, pe care o ia de pe volan ca să schimbe viteza şi în momentul acela îmi dau seama că este ca şi cum m-aş vedea pe mine. Exact aşa stau şi eu, când sunt obosit, aceeaşi poziţie a capului, a mâinilor, aceleaşi mişcări. Privesc mai cu atenţie şi aproape mă pufneşte râsul, din cauza gurii căscate. OK, îmi zic, mă imită bine! Nu ştiam că are aşa talent de actor.
             După vreo zece minute însă, în care mi se pare că Traian îşi exagerează voit toate mişcările, încep să mă enervez. Tuşesc şi eu, aşa ca şi el, ca să-l fac cumva să priceapă că ar trebui să înceteze cu gluma. Traian întoarce spre mine o privire tâmpă. Nu este deloc comic, îmi zic. Ştiu că arăt mai pămpălău când sunt obosit, dar asta este! Oare care-i rolul acestei imitaţii? Îl văd cum îşi scarpină nasul şi strâmbă din el. OK, perfect, exact aşa fac! Cât mai durează poanta asta? Ce l-o fi apucat să mă imite?
             Ca represalii îmi mai aprin o ţigară şi nu pot să nu remarc acurateţea cu care îmi imită alt set de mişcări. Felul cum îmi scarpin gambele, iritate de atâtea muşcături de insecte, din zilele când purtam pantaloni scurţi. Traian în schimb n-a purtat deloc pantaloni scurţi. Nu-i plac. Aşa că de unde să aibă pişcături pe picioare? Sigur mă imită! Apoi, felul cum îşi masează ceafa cu mâna stângă. Exact aşa fac eu când începe să mă apuce somnul! Dă-o dracului de treabă! Care-i poanta? Şi ieri, care era ideea cu «tu îţi vezi de treaba ta şi eu de a mea!»? Al naibii de ciudat! Şi să nu mai fumez atâta! Dacă şi-a propus şi el să mă zăpăcească de minţi, eforturile încep să dea rezultate!
             Mă uit numai pe geam, ca să nu-l mai văd. Totuşi nu reuşesc să ignor mişcările care seamănă cu ale mele. Am nervii atât de întinşi încât îmi vine să urlu. Şi în acelaşi timp chestia asta mă sperie foarte tare. O iau razna?
             - Nu te-ai gândit că te poţi face actor? îl întreb sarcastic în cele din urmă.
             Traian nu răspunde.
             - Serios, ai talent, continuu eu. Ai putea încerca direct la Hollywood.
             Traian tuşeşte încruntat, continuând să privească drumul. Iau din spate o bluză şi mi-o pun pe ochi, încercând să-l ignor. După câteva secunde, începe să tuşească, ca şi cum şi-ar drege vocea. Cu siguranţă, n-am mai observat asta la el până acum. După vreo două minute, acelaşi hârâit. Deja mă scoate din sărite. Nu fumez, nu văd ce îl poate deranja în gât în aşa hal încât să scoată sunetele astea. Îmi iau bluza de pe ochi şi mă uit la el, apoi la drum. Nimic deosebit. Îmi acopăr iar faţa şi iarăşi aud hârâitul enervant şi sacadat.
             După încă vreo jumătate de oră, simt că pocnesc. Turbez de nervi.
             - Traian, te rog opreşte maşina! îi spun. Am nevoie să fac câţiva paşi pe jos.
             Mă priveşte absent, ca şi cum ar fi drogat şi opreşte. Cobor şi pornesc pe marginea drumului prin stropii rari de ploaie. În ce mama naibii m-am băgat? Mă întreb. Nu mai pot, chiar nu mai pot! Ce-i cu Traian? Cine este? De ce mă imită? Pur şi simplu mă sperie! Fir-ar să fie! Abia aştept să se termine toată povestea asta! Şi mai avem atât de mult drum de parcurs…
             Maşina s-a îndepărtat, dar văd că se opreşte în dreptul popasului din vale. Haina şi pantalonii mi s-au udat, pe măsură ce ploia a continuat să se înteţească. Încep să tremur, în timp ce vântul bate în rafale neregulate. Mă simt murdar şi epuizat. Un gust de iască îmi chinuie limba şi cerul gurii. Îmi dau seama că n-am mai băut apă de când m-am trezit.
             Intru la popas şi îl  văd pe Traian studiind meniul. Acum pare normal. Poate ar trebui să vorbesc cu el, îmi spun aşezându-mă sfârşit la masă.
             - Mie mi-e foame, îmi spune cu o voce absolut normală. Parcă chiar prietenoasă. Şi-o fi dat seama că a întrecut măsura cu imitatul?
             - Ce vrei? Eu vreau o supă. O să-mi iau şi felul doi.
             Nu ştiu ce vreau. Adică vreau să lămuresc povestea cu imitatul.
             - Ia ce vrei tu. Comandă acelaşi lucru şi pentru mine.
             După câteva minute de tăcere, îmi iau inima în dinţi şi cu cea mai paşnică voce îi vorbesc lui Traian.
             - Traian, vreau să vorbesc cu tine… Poate mi se pare mie… Nu ştiu, poate vrei să-mi transmiţi ceva. Vrei să-mi comunici ceva?
             Traian mă priveşte fără un cuvânt.
             - Mi se pare că mă imiţi. Că te mişti ca mine, că te scarpini ca mine, că ţii mâinile pe volan ca mine. OK, vrei să-mi transmiţi ceva cu chestia asta? Să-mi supraveghez ţinuta? Ce se întâmplă?
             Traian tuşeşte din nou, după  care îmi spune sec:
              - Walter, ţi se pare.
             Nu mi se pare deloc, îmi spun eu, dezamăgit că nu recunoaşte că mă imită.
             - Şi eu, după ce a murit taică-meu, am trecut printr-o fază ciudată, începe el. Aveam senzaţia că dacă se întâmplă nu ştiu ce, de pildă dacă îmi iese în cale un tip îmbrăcat în portocaliu, este un răspuns la o întrebare. Sau dacă mă concentrez, nu ştiu ce câine vagabond vine la mine. Şi câinele ăla venea la mine şi aveam senzaţia că e ceva paranormal. Umblam aşa, de nebun, pe munţi şi aveam în cap numai faze de astea. Eşti obosit, nu e nimic, îţi spun eu.
             - Dar, Traiane, am  văzut doar când  eram în maşină… dau eu să continui, dar Traian mă întrerupe brusc.
             - Ţi-am zis că ţi se pare! Şi cu asta gata! Nu mai avem ce discuta pe tema asta! N-ai decât să îţi inchipui ce vrei, dar eu nu mai am chef să te ascult! Ai luat-o razna! Spui numai tâmpenii!
             Mă simt deja foarte ofensat de tonul agresiv. Nici un pic de înţelegere? Parcă am fi doi străini! Şi până acum câteva zile totul părea să meargă perfect! Chiar mă bucuram că l-am găsit pe el ca partener de drum!
             Ni se aduce mâncarea. Mănânc fără nici un chef.
             La televizor sunt ştiri despre un conflict armat şi cadrele cu răniţi plini de sânge mă fac să îmi fie rău. Ies afară, ca să nu mai văd televizorul. Sunt într-o stare fizică şi psihică extrem de fragilă. Şi cel mai rău este că mă simt absolut singur. Parcă nu mai pot să contez pe Traian. Nu înţeleg de ce îmi este aşa de ostil. Am să mă strădui să fiu cât pot de calm şi să mă bazez cât mai mult pe mine.
             Trebuie să mai rezist zece zile. Cam atâta ne-ar mai lua să ajungem la Vladivostok. În condiţiile acestea, va fi foarte greu. Sper să se rezolve cumva, deşi mi-e frică. Pe lângă greutăţile drumului, mi-e frică din cauza ciudăţeniilor. Şi de data asta nu-mi mai este frică laolaltă cu Traian, ci mi-e frică de unul singur. Mult mai neplăcut, mă gândesc cu amărăciune în timp ce îmi sting ţigara într-o băltoacă şi mă pregătesc să pornim din nou la drum.
            

[ 12 ] cообщение / soobşenie / mesaje

             Am mâinile năclăite de vaselină, crăpate şi julite. Mă ustură şi ochiul drept, în care am reuşit să-mi vâr mizerie, ştergându-mă de transpiraţie cu mâna murdară. De ieri am avut probleme cu carburatorul şi era cât pe ce să rămânem imobilizaţi în mijlocul pustiului, pe un drum neasfaltat pe care circulă doar camioane.
             Ne-am chinuit toată dimineaţa să reglăm motorul, care merge atât de prost încât n-am putut urca panta de lângă  popasul unde am rămas peste noapte. Am rugat pe cineva să ne tracteze până în vârful pantei, doi tineri cu o cu o maşină bej, dar ne-au cerut o mie de ruble aşa că ne-am enervat. Ni s-a părut prea mult. O mie de ruble însemnă cam treizeci de dolari, deci nu chiar o avere. Dar în Rusia sunt bani pentru un plin de benzină. Ca să fim tractaţi maxim un kilometru.
             Eu unul am renunţat să mai învârt la reglajele carburatorului şi l-am lăsat pe Traian. Trebuie reglat amestecul de aer cu benzina până când motorul merge rotund. Traian a plecat cu maşina, să verifice dacă i-au reuşit reglajele.
             Dacia apare în trombă, stârnind un nor de praf. Traian frânează cu putere în faţa mea. Se pare că a reuşit.
             - Hai să plecăm, îmi zice coborând din maşină. Acum nu se mai opreşte.
             Motorul se înneca de fiecare dată când accelaram.
             - Bine că ai reuşit! îi spun eu. Nu vrei să te speli pe mâini?
             - Ba da. Da’ hai să ne grăbim. Câte ore am stat aici?
             - Aproape patru, îi spun eu în timp ce îi torn apă dintr-un bidon.
             Deşi maşina pierde mult din putere, reuşim să ajungem în vârful pantei după  un minut care ne-a părut de zece ori mai lung. Suntem foarte fericiţi că am reuşit. Iar eu sunt mulţumit pentru că de când am avut probleme cu maşina, Traian nu m-a mai imitat. Desigur că nu mai avea chef de asta.
             Oprim să alimentăm la o pompă lângă care este un elicopter gigantic, ruginit, aşezat pe o platformă de ciment. Alimentăm şi filmăm relicva care, despuiată de toate accesoriile, arată ca o carcasă de balenă eşuată pe uscat.
             La plecare îl las pe Traian să conducă, pentru că se plictiseşte. Poate o să reuşesc să aţipesc pe locul din dreapta. O luăm din loc şi când să închid ochii, Traian începe din nou cu tusea aia ciudată care m-a scos din minţi ieri. Mă uit cu groază spre el şi văd că din nou îşi masează ceafa aşa cum fac eu când sunt obosit. Doamne, iar începe circul?
             Două maşini albe ne depăşesc şi citesc reflex numerele de îmatriculare. Primul este CC 02 HOY, al doilea CK 05 TOH. Iar îmi vine să pronunţ ca în engleză. HOY se citeşte NOU, deci ar putea fi NOW. Primul număr îmi iese see – see – o – two – now.  Asta ar putea fi vezi – vezi – zero - doiacum. Îmi privesc ceasul de la mână şi văd că este ora două fix. 02:00. Straniu. Cealaltă combinaţie este see – key - o – five – ton, pentru că TOH rusesc se citeşte TON. Ton de ce? Ton de telefon? Telefonul nu are semnal. Mă uit în jur şi nu văd nimic de care ar putea să se lege. Închid ochii, încercând să-mi alung din minte literele şi cifrele care îmi joacă în faţa ochilor. Şi ca să nu-l mai văd pe Traian, care a ales să înceapă din nou joaca de-a imitatul. S-o ia naiba de Zonă Crepusculară Siberiană!
             După  o vreme, îl aud tuşind. Nu-i nimic! Nu înseamnă nimic! Rămân cu ochii închişi. Tusea se repetă cu insistenţă. Aud bipăitul telefonului mobil care mă anunţă că are din nou semnal. Privesc ecranul telefonului şi văd, pe lângă liniuţele care indică puterea semnalului, că este ora două şi cinci. 02:05. See – key – o - five- tone, vezi – cheie – zero – cinci - ton capătă brusc sens literele de pe ultima maşină. La ora două şi cinci minute am avut ton, adică semnal. Ce-i cu mine? Cum ajung să recepţionez astfel de mesaje paranormale? De aia tuşea Traian, să-mi atragă atenţia? Imposibil! Cine se joacă cu numerele maşinilor? Om fi noi în Siberia şi poate că bântuie pe aici cine ştie ce energii nevăzute, dar asta e prea mult!
             Trebuie să mă opresc să mai combin orice chestie în mintea mea. O iau razna încetişor… Ce mă fac? Cum o să îmi pot controla mintea? Am nevoie de odihnă. Mi se pare! Totul mi se pare! Şi totuşi, Traian parcă ţine din nou mâinile pe volan exact ca mine. Nu, mi se pare! Mai bine să închid ochii, să nu mai văd nimic! Poate adorm. Da’ cum să adorm cu nervii aşa de întinşi??!?
             Un nou bip pe telefonul mobil. Ce-o mai fi acum? Am un mesaj. Este de la Laura. Foarte scurt, spune doar atât: «aţi ajuns la baikan?». Baikan trebuie să fie Baikal.
- Ce e? întreabă Traian încruntat.
- Un mesaj de la Laura. Întreabă dacă am ajuns la Baikal.
- Păi nu-i răspunzi?
             Ba da, ar trebui să-i răspund. Să-i spun oare că am început s-o iau razna? Cred că s-ar panica. Mai bine nu-i zic nimic. Îi trimit un răspuns foarte sec: Suntem bine. Ajungem poimâine la Baikal. Trimit mesajul şi primesc replică: Succes! Toată lumea întreabă de voi! Citindu-l, simt o vagă uşurare. Toată lumea întreabă de noi. Parcă nu mai suntem aşa de singuri, dacă prietenii din România se gândesc la noi. Trebuie s-o scoatem cumva la capăt. Am trecut de mult de jumătatea drumului, avem şanse de reuşită. Deşi partea cea mai grea abia după Baikal urmează. Încă vreo trei zile până ajungem la drumul rău şi apoi probabil încă cinci până dăm din nou de drum asfaltat la Habarovsk. De acolo, cei 700 de kilometri până la Vladivostok vor fi o joacă. Numai să rezist eu, să reziste Traian şi să reziste maşina.
            


[ 13 ] кризис / crizis / criză

             Deja nu mai suport tusea asta falsă. Mă scoate pur şi simplu din minţi pentru că nu înţeleg asupra a ce vrea să-mi atragă Traian atenţia cu ea.
             Ieri cel puţin, când n-am mai putut, m-am dat jos din maşină, într-o periferie de orăşel şi am luat-o prin iarba înaltă de la marginea drumului, fără direcţie, ca să-mi descarc nervii. M-am apucat să-njur din răsputeri, acoperit de vânt şi de huruitul constant al maşinilor care treceau pe şosea. Apoi am găsit o creangă uscată şi am început s-o izbesc cu furie de pământ. Pe când trăgeam şuturi unor duşmani imaginari, mi-a sărit din picior un papuc pe care a trebuit să-l caut vreo zece minute prin iarba deasă. Traian mă privea îngrozit din maşină. Nu ştiu dacă şi-a dat seama că întinsese prea tare coarda cu tusea şi cu imitatul, dar cel puţin o vreme s-a abţinut. De ce s-o fi apucat din nou, n-am idee.
             Care e sensul exerciţiului de a-mi imita mişcările? Ce vrea să îmi transmită cu asta? Şi mai este şi chestia cu restricţia de a fuma. După criza mea de nervi, ne-am oprit la o terasă să mâncăm ceva şi când m-am dus la bar să-mi cumpăr ţigări, vânzătoarea a refuzat să mă servească, zicând că n-au. I-am arătat pachetele înşirate în spatele ei şi până la urmă mi-a dat. N-am înţeles cine, pe lângă  Traian, îşi doreşte cu atâta ardoare să nu fumez. Îngerii Păzitori şi Urmăritori? De ce?
             Ne învârtim de mai bine de trei ore prin Irkutsk încercând să găsim un hotel iar Traian a început din nou să-mi copieze mişcările. Când am ajuns la Irkutsk, pe la amiază, fericiţi că maşina a rezistat şi că vom putea să o reglăm la un atelier, nu mi-am imaginat că în oraşul ăsta urât toate hotelurile sunt ocupate. Cum este posibil să fie atât de solicitat de turişti încât să nu găsim o cameră liberă?
             Aşteptăm la un semafor să se facă verde. Îmi privesc ceasul de la mână şi observ că Traian îşi masează ceafa cu mâna stângă. Apoi se scarpină la picior. Exact ca mine! Gata, ajunge cu aiureala asta! Când cred că o să-mi pot înghiţi furia, o simt de fapt tâşnindu-mi prin toţi porii. Maşina dă să pornească pentru că s-a făcut verde, dar eu, auzindu-l pe Traian tuşind încă o dată, îmi pierd total cumpătul şi trag frâna de mână. Maşina se opreşte zgâlţâit.
             - Ce-i, bă, ai înnebunit?! strigă Traian la mine. Eşti tâmpit? Nu vezi că suntem în trafic?!?
             - Da, mă, am înnebunit! Mă înnebuneşti tu cu tusea asta tâmpită şi cu faptul că mă tot imiţi! Cât crezi că mai rezist?!? strig la rândul meu coborând din maşină.
             Dacia porneşte înainte, forţată de coloana care aşteaptă în spatele ei. Sunt într-o mică intersecţie, lângă   nişte clădiri vechi. Tremur din toate încheieturile şi abia reuşesc să-mi aprind o ţigară.
             Realizez că înafară de portofel, telefon mobil şi ţigări, toate lucrurile mele sunt în maşină, cu Traian, care a dispărut. Sunt singur în parcarea murdară, plină de gunoaie şi frunze moarte. Mă aşez pe bordură. Transpir abundent şi încep să mă întreb dacă am să-l mai văd pe Traian. Asta să fi urmărit? Să mă facă să-mi pierd cumpătul şi să fac o tâmpenie? Avea un alt plan decât să ajungem la Vladivostok? O fi în cârdăşie cu urmăritorii necunoscuţi? Dacă de fapt rolul lui este să mă împiedice?
             Un bărbat trece pe partea cealaltă, ţinând de mână un puşti. Mă priveşte temător şi se îndepărtează  grăbit. Oare aşa de înspăimântător arăt? Posibil. Un individ jegos, cu privirea pierdută, care s-a aşezat pe jos şi fumeaza ţigară de la ţigară. Cum să nu-ţi pierzi minţile dacă începi să vezi că cel de lângă tine începe să se scarpine ca tine, să se scobească în nas ca tine, să ţină volanul ca tine, să-ţi oglindească practic mişcările, pretinzând că habar n-are de ceea ce face? Foarte bună şi eficientă şmecherie! Şi atât de simplă!
              Îmi scot telefonul mobil din buzunar. Am nevoie să vorbesc cu Laura. Oare să-i spun ce se întâmplă? Deocamdată doar în ea am încredere. Formez numărul şi aştept cu respiraţia tăiată. Să-i spun? Să nu-i spun? În cele din urmă aud vocea Laurei:
             - Alo?
             - Laura, salut! Ascultă-mă te rog cu atenţie! Nu ştiu ce se întâmplă, încep eu agitat. Ceva nu este în regulă aici… Ceva nu e în regulă!
             - Ce nu e în regulă? mă întreabă cu îngrijorare. Ce-aţi păţit? Vi s-a stricat maşina?
             - Maşina s-a stricat, dar am făcut-o, încă merge… Altceva este. Laura, dacă cumva se întâmplă să nu ajung acasă - spun rar, pentru ca vocea începe să-mi tremure - să ştii că nu e lucru curat! Dacă nu ajung acasă, e pentru că e ceva la mijloc!
             - Ce anume? mă întreabă din nou, pentru că m-am oprit din ceea ce vroiam să spun. Ce nu este în regulă? Nu poţi să-mi zici? Unde-i Traian?
             - Nu-i aici. A plecat cu tot cu maşină şi m-a lăsat în drum, în Irkutsk. Nu ştiu unde a plecat.
             - Dar ce s-a întâmplat? Încearcă să fii calm şi spune-mi te rog ce s-a întâmplat.
             După câteva momente de ezitare, mă hotărăsc să-i spun:
             - Laura, se întâmplă ceva ciudat. Am senzaţia că Traian mă imită, se mişcă la fel ca mine, se scarpină ca mine… şi nu înţeleg care este sensul … Nu ştiu cum să-ţi spun... poate vrea să-mi transmită ceva pozitiv, poate să nu mai fac aşa, nu ştiu, da’ treaba asta mă scoate din minţi! Face aşa de vreo trei zile, de când am plecat din Krasnoyarsk… Şi am senzaţia că mă urmăreşte cineva…
             - Cine te urmăreşte?
             - Nu ştiu! spun deznădăjduit. Nu ştiu cine mă urmăreşte! CIA, KGB, Armata Salvării, habar n-am cine sunt! Dar sunt urmărit de când am intrat în Rusia… Au fost tot felul de lucruri ciudate…
             Laura îmi răspunde cu o îngrijorare foarte bine stăpânită:
             - Dragă, linişteşte-te! Ei ştiu că oricum nu ai nici un fel de contact!
             Fraza asta mă pocneşte drept în moalele capului. «Ei ştiu că nu ai nici un fel de contact». Sunt în plin film cu spioni! Auzi! "Contact"! Oricum, Laura nu pune la îndoială faptul că sunt urmărit. Măcar atât...
             - Te-ai certat cu Traian? Unde a plecat?
             Îl văd pe Traian că apare cu maşina şi parchează lângă  mine.
             - Acum a venit, s-a întors, spun cu ochii ţintă la Traian.
             - Dă-mi-l să vorbesc cu el, îmi cere Laura.
             - Şi ce crezi, că o să recunoască faptul că mă imită? E foarte deştept, o să zică că mi se pare...
             Sunt convins că nu am nici o şansă şi Laura crede că pur şi simplu am luat-o razna.
             - Dă-mi-l te rog la telefon pe Traian! insistă ea.
             - Bine, ţi-l dau, dar n-o să recunoască nimic!
             Îi întind telefonul lui Traian, care a înţeles că vorbesc cu Laura. Întorcându-se cu spatele către mine, se îndepărtează câţiva paşi.
             - Dar nu e nimic, n-am făcut nimic! îl aud repetând cu voce moale. Nu înţeleg ce-i cu el…
             Din pauzele conversaţiei ghicesc întrebările Laurei. Bineînţeles întreabă dacă sunt beat. Traian confirmă cu mare convingere. Bineînţeles că în opinia lui sunt beat turtă şi asta mi se pare o mare mârşăvie. Am băut două beri cât a căutat singur cazare. Nu sunt beat!
             - Da, bine, bine, îl mai aud spunând cu o voce foarte cuminte. Din parte mea e în regulă!
             Aha, face pe băiatul bun! Bineînţeles, totul se explică prin faptul că sunt beat! Dar ceea ce am văzut, am  văzut şi înainte să fiu băut, văd de trei zile!
             - Da, stai liniştită, îl aud pe Traian, vorbim mâine, o să am grijă!... Da, maşina merge… O să ne odihnim, sigur… Bine… Bine… Salut! încheie el conversaţia şi-mi întinde telefonul.
             - Walter, ascultă-mă, eşti foarte obosit, începe Laura textul de psihiatru. Trebuie să te odihneşti! Ia te rog un calmant, eşti foarte obosit! repetă rar, cu vocea unei asistente medicale care are de-a face cu un nebun în plină criză.
             Cel puţin vocea ei mă mai calmează, îmi aduce aminte de normalitatea de acasă, chiar dacă evident nu mă crede.
             - Intră la o farmacie şi ia-ţi un calmant uşor, ceva pe bază de plante.
             Fir-rar să fie! Mă simt ca dracu şi ăştia mă dau nebun! La mama naibii, în Irkutsk, în oraşul ăsta aşa de urât!
             - Bine, rostesc cu jumătate de gură. O să iau ceva…
             - Traian zice că nu s-a întâmplat nimic…
             - Bineînţeles că zice că nu s-a-ntâmplat nimic, o întrerup eu. Tocmai ăsta e şpilul, să spună că nu s-a-ntâmplat nimic! Da’ mie îmi crapă capul, nu mai rezist!
             - Walter, vrei să te întorci? Nu te obligă nimeni să mergi până la capăt. Dacă simţi că nu mai poţi, poţi să te întorci…
             Laura pare în sfârşit mult mai plină de înţelegere. Nu cred că vreau să mă întorc, nu cred că ar trebui să mă dau bătut chiar acum. Suflu adânc şi adaug:
             - OK, o să vorbesc cu Traian. Te sun mai încolo, bine?
             - Bine, ia te rog un calmant, cum ţi-am zis! Şi sună-mă după ce te linişteşti! Şi nu mai bea, te rog!
             Mda, refrenul cunoscut… Nu mai bea… Când ceva nu este în regulă, întotdeuna este din cauza băuturii. Lucrurile n-au voie să iasă prost de capul lor. Trebuie să bea cineva.
             - Te sun mai încolo, mai spun şi închid.
             Traian se repede la mine, total schimbat faţă de băiatul ascultător şi inofensiv care era când vorbea cu Laura.
             - De ce te-ai apucat s-o suni? Să vadă că ţi-ai pierdut minţile, să se îngrijoreze aşa, fără motiv?
             Argumentaţia îmi pare mai mult decât bizară. Cum să se îngrijoreze Laura fără motiv? Adică faptul că sunt cu nervii la pământ nu este un motiv?!? De ce ar trebui să ascund lucrul ăsta? Şi ce să fac? Să nu vorbesc cu nimeni, când el face totul să mă scoată din minţi?
            

[ 14 ]  фарс / fars / farsă

             Am dormit în maşină, în afara oraşului, lângă o staţie de autobuz plină de gunoaie. Acum ne întoarcem în Irkutsk, de care ne despart câţiva  kilometri.
             După convorbirea cu Laura, criza dintre mine şi Traian, în loc să se potolească, a escaladat în aşa hal încât era să ne despărţim. Traian a început să mă înjure şi a spus că nu vrea să meargă mai departe. I-am răspuns că nu asta doresc, dar i-am dat biletul de avion şi am aşteptat să-şi strângă lucrurile. Până la urmă s-a răzgândit. Dar a pus condiţia să interacţionăm cât mai puţin. Ceea ce mi se pare absurd, fiindcă vom fi unul lângă altul în maşină şi mai trebuie să şi filmăm.
             Mă apasă episodul de ieri. Era de aşteptat să mai fie şi crize, mai ales datorită lucrurilor ciudate care se petrec în jurul meu. Dar nu mă aşteptam la nebunia asta.
             Irkutsk-ul este un talmeş-balmeş de blocuri comuniste şi case de lemn, căruia încercăm să-i găsim centrul, unde ar trebui să existe Serviciul Paşapoarte, care ne interesează pentru reghistraţie. Parcăm maşina pe o stradă goală, unde am zărit o clădire cu însemnele oficiale. Aşteptăm la semafor să trecem strada şi aud din buzunar bipăitul telefonului mobil. Am un mesaj de la Laura: Am o mulţime de surprize.
             Instantaneu, mă luminez. Cuvântul surprize îmi reaminteşte emisunea de la TVR1 «Surprize! Suprize!», în care au loc tot felul de întâlniri "neaşteptate" pe care de fapt toată lumea le anticipează. Acum înţeleg! TOTUL  ESTE  O  FARSĂ!!!!!
             Ha-ha-ha! Ce zicea Laura ieri? "Ei ştiu că oricum nu ai nici un fel de contact!". Desigur... «Ei», adică Urmăritorii Necunoscuţi, Îngerii Păzitori cum zicea Ivan, sunt colegii de la televiziunea din Vladivostok! Acum înţeleg!
             Înainte cu o lună de plecarea din România, un prieten a luat legătura cu un post de televiziune din Vladivostok şi a prezentat proiectul meu. Cei de acolo au fost foarte entuziasmaţi şi s-au arătat gata să ne sprijine. Mai mult, au spus că vor să facă un film despre noi. Şi uite că s-au apucat mult mai repede! Fac un film cu camera ascunsă! O farsă TV, pentru că sunt foarte la modă! Şi mult mai spectaculoasă decât un simplu interviu sau reportaj! Deştepţi, ruşii!
             Toate ciudăţeniile capătă sens. Laura ştia dinainte să plec de acasă! Traian a jucat, a interpretat un rol. De aia a făcut aşa urât ieri! Ca să râdă acum de mine. Poliţiştii care ştiau câţi bani avem la noi, Ivan care era altcineva, trucajul cu Traian şi Alexandr care a fost special ales să semene cu mine se explică foarte simplu. Nu aveau cum să se întâmple atâtea coincidenţe în mod natural! Totul a fost aranjat. Ca s-o iau eu razna şi ei să se amuze!
             Oare a cui să fi fost ideea? Îi trimit Laurei un mesaj cu întrebarea: A cui a fost ideea? Îmi răspunde  imediat: A mea, dragă, a mea. Ideea ei? Nu m-aş fi aşteptat... Sau nu vrea să deconspire pe de-a-ntregul echipa? Voi afla când apare echipa cu camera ascunsă.
             Acum mă amuz cu adevărat. Este ca în filmul The Game, când prietenii personajului principal pun la cale o farsă teribilă, dusă la extrem. Chiar înainte să plec ne uitam, eu şi Laura, la filmul ăsta. Laura m-a întrebat dacă îmi place filmul, pe care îl mai văzusem. I-am răspuns cam în doi peri şi ea m-a surprins insistând că ar trebui să-mi placă, pentru că este un film foarte bun. Oare ştia de pe atunci că aşa ceva mă aşteaptă şi pe mine?
             Mai trimt un mesaj: Felicitări! Nu m-aş fi gândit. M-am prins mai greu.
             De aia nu era Laura îngrijorată, pentru că ştia de farsă. Iar Traian mă imita, adică înregistra şi reproducea, ca să-mi semnaleze că mişcările îmi sunt înregistrate. Filmate. Foarte deşteaptă chestie! Au multă imaginaţie colegii ruşi! Restricţia de a fuma este pentru ca să nu le compromit filmările. Există multe televiziuni care nu difuzează imagini cu fumat. Din păcate nu mă pot lăsa de fumat chiar acum, este prea stresantă călătoria. Dar voi încerca să fumez mai puţin.
             Maşinile care se plimbau înainte şi înapoi pe drum sigur au o cameră ascunsă. Depăşirile şi întoarcerile bizare sunt foarte logice. Sunt pentru ca să schimbe unghiul de filmare. Altfel filmările sunt foarte seci.
             Traian, care s-a tot învârtit pe lângă maşină, se apropie de mine. Pare încurcat. Mă pufneşte râsul. Ce chestie! Cred că ieri, când a văzut că lucrurile scapă de sub control, echipa care a pus la cale toată tărăşenia a luat hotărârea să-mi dea un indiciu, ca să mă calmez. Deci asta era surpriza! Într-adevăr, au reuşit să mă surprindă.
             Cu un rânjet de uşurare lăţit pe toată faţa, îl bat pe spate pe Traian şi-i  zic:
             - M-am prins! Acum m-am prins!
             Traian mă priveşte neştiind ce să spună, ca un copil vinovat. Pare şi el uşurat. Poate se întreba cât de supărat sunt pe el. Acum nu mai sunt, deşi în pricipiu urăsc farsele cu camera ascunsă. Mai ales când sunt duse la extrem. Desigur, punctul culminat într-o farsă este reacţia celui căruia i se face şi cât de tare o ia razna. Recunosc, am luat-o razna foarte tare! Cu toate greutăţile călătoriei pe cap, asta îmi mai lipsea - ciudăţeniile care se ţin lanţ! Sigur că Traian, care ştia, a apăsat cam tare pedala şi s-a prefăcut de multe ori foarte îngrijorat. Este firesc, pentru cei care se prind în joc, să mai depăşească măsura, din dorinţa de a face ca lucruile să pară cât mai reale.
             - La ora 11:40, ora locală, m-am prins! spun eu râzând. Uite, hai să ne facem o poză! mai adaug şi-l iau pe Traian pe după  umeri.
             Fac o fotografie ţinând camera întoarsă spre noi. Aştept să văd de unde apare restul echipei care să îmi spună oficial că a fost o farsă. Privesc în jur şi nu văd nici o mişcare. Poate se mai pregătesc, îmi spun. Privirea îmi este atrasă de o foarfecă desenată cu vopsea albă pe trotuar. O fotografiez ca amintire a momentului în care m-am prins că sunt victima unei farse.
             Încă nici o mişcare în jur. Probabil nu se aşteptau să mă prind chiar acum. Nu-i nimic, pot aştepta. Poate era mai bine să nu-i zic nimic nici lui Traian, nici Laurei şi să mă prefac şi eu că nu ştiu nimic.
             - Hai să mergem! spun foarte vesel. Să vedem ce-i cu reghistraţia aia!
             - Ţi-a trimis mesaj Laura? întreabă Traian.
             - Da, i-am spus că totul e în regulă.
             Traversăm strada pustie şi pornim în direcţia clădirii cu însemnele oficiale.
             După o oră renunţ la formalitaţile pentru reghistraţie. Este prea complicat. O vom face în altă parte. Oricum, dacă are grijă de noi echipa cu camera ascunsă, nu mai este o problemă. Sigur se va rezolva.
             Am reuşit să mă calmez. Sunt doar nedumerit că n-a apărut nimeni din echipa de farse. Poate mai pregătesc ceva. Poate nu se termină aici. Adevărul este că pentru ei n-ar avea farmec să se oprească la jumătate. Logic este să se deconspire abia la capătul călătoriei, adică la Vladivostok. Atâta doar că dacă m-am prins, pur şi simplu nu prea au ce să mai inventeze. Sau cine ştie?!? Cel mai important este că m-am prins la timp.


[ 15 ] Мойки / moiki / maimuţă

             S-a întunecat deja şi cred că nu ajungem la feribotul pentru Insula Olhon înainte de miezul nopţii. Am avut o zi plină, în care am filmat, am cumpărat suveniruri de la târgul din Lystvianka şi ne-am făcut rost de reghistraţie prin amabilitatea personalului unui hotel de lux aflat pe malul Baikalului. Şi probabil şi datorită intervenţiei nevăzute a colegilor cu camera ascunsă. Aşa cum au declarat, cei de la televiziunea din Vladivostok ne ajută. Chiar dacă au ales s-o facă pe ascuns, tot este un ajutor. Ei îşi fac filmul lor, noi pe al nostru. Poate în final le vom combina.
              Sunt convins că farsa se va încheia oficial abia la Vladivostok. Aşa este logic. N-ar avea farmec să fie doar pe jumătate, căci suntem doar pe la jumătatea drumului. Şi în plus, abia la Vladivostok sunt cei din echipa de filmare la ei acasă. Până atunci, trebuie să mă comport ca şi cum n-aş şti că sunt filmat cu camera ascunsă, deşi acest lucru este foarte stresant. Trebuie să mă ascund când fumez şi să îmi supraveghez toate gesturile.
             Abia după miezul nopţii ajungem în satul adormit şi dibuim un loc pe lângă  un teren viran, în spatele unor garduri de lemn. Ne culcăm în maşină, pe care ceaţa venită de pe lac a acoperit-o cu rouă, în cele câteva minute în care ne-am pregătit de dormit.
             Mă trezesc devreme, ca de obicei, odată cu prima geană de lumină. În jumătate de oră suntem la loculde îmbarcare unde câteva maşini sunt deja înşirate la coadă.
             Aproape două ore nu se întâmplă nimic.
             Ceaţa s-a depărtat uşor de mal, dar nici urmă să se zărească insula. Între timp, coada s-a lungit considerabil. Trei tineri sosiţi cu o maşină albă se hotărăsc să plece în altă direcţie, aşa că îmi oferă locul lor la coadă.
             În spate este un jeep negru, cu geamuri fumurii, din care şoferul mă studiază mascat de ochelarii de soare. Alături, o femeie tânără, tunsă scurt, stă ascunsă în spatele unei reviste. Cred că cei doi sunt cu echipa de la camera ascunsă. Prea îşi ascund feţele.
             Pierd vremea legând conversaţii cu cei care aşteaptă la coadă. Oare care din ei sunt «plasaţi» de echipă?
             Un bărbat cu o pălărie de cow-boy trage o prelată de pe şandramaua de alături. Este un poligon anemic de tir. Plictisit de aşteptare, mă apropii şi eu să casc gura. Nu prea sunt muşterii. Cu 50 de ruble poţi trage trei focuri. Premiile sunt nişte jucării de pluş. Plătesc un bilet şi primesc o puşcă cu aer comprimat. Primul foc este o ratare, dar la al doilea dobor ţinta. Îmi aleg premiul –  o maimuţă de pluş.
             Mă întorc şi mă duc direct la jeep-ul din spate, cu perechea plictisită. Ciocănesc în geam şi tipul cu ochelari de soare îl coboară. Îi întind jucăria de pluş şi îi spun rar, în engleză:
             - Este un cadou pentru dumneavoastră. După cum vedeţi, este o maimuţă. Aceasta este o maimuţă, nu eu!
             Vreau să le transmit celor cu camera ascunsă să nu mă mai ia de fraier, căci m-am prins. În engleză expresia este «Don’t make a monkey out of me!», «Nu mă luaţi de maimuţoi!». Şi ca să nu-l mai pună pe Traian să mă maimuţărească, adică să mă imite, fiindcă nu mai este nevoie să-mi semnalizeze că sunt filmat. Asta este pentru mine extrem de stresant.
             Omul refuză, dar insist:
             - Este un cadou! Vă rog să-l acceptaţi! mai spun şi îl aşez pe bord.
             Bărbatul mormăie un «mulţumesc» încurcat, în timp ce femeia de alături mă urmăreşte cu o privire timorată, făcându-se mică în scaunul acoperit cu piele neagră. Scuzaţi, am simţit nevoia să vă spun că m-am prins! Mi-aţi administrat nişte supradoze de stres, aş vrea o pauză!
             În sfârşit, apare şi feribotul. Coada de maşini se animă când toţi cei împrăştiaţi în zonă se grăbesc să se întoarcă.Traian coboară de pe panta din stânga, unde a urcat să filmeze. Privesc prin oglinda retrovizoare către maşina din spate. Dacă cei doi sunt din echipă, n-ar trebui să mă supăr pe ei, oricât de mult îmi displac farsele cu camera ascunsă. Până la urmă, înseamnă un efort considerabil să produci toate evenimentele din program. Desigur, este un fel de joc deschis, pe o situaţie anume creată. «Actorii», care nu trebuie nepărat să fie actori, ci doar persoane care ştiu despre ce este vorba, improvizează. Mai ales că ştiu atât de puţină rusă încât orice ar zice şi ce ar face poate să pară cu uşurinţă foarte natural. Dacă am fi în România, mi-ar fi foarte uşor să sesizez momentele şi detaliile false.
             Poate că ar trebui să fiu încântat că am fost ales să fiu în centrul atenţiei, chiar dacă asta mi-a tocat pur şi simplu nervii. Până la urmă, jocul ăsta mă fereşte de pericolele reale, prin faptul că cineva care ştie locurile şi cum funcţionează sistemul acţionează ca un tampon. Numai că în acelaşi timp lucrul ăsta mă privează de un contact real cu Siberia. Şi mă face să îmi piară orice elan legat de filmări. Eu mă strădui să surprind realitatea, nu o reflexie a ei.
             Oricum, de acum înainte, sau de fapt de la început, nu mai depinde de mine. Nu-mi rămâne decât să sper că rezultatul final va fi unul interesant, desigur mai interesant decât ce aş fi putut face doar eu cu Traian. Straniu mod de a primi ajutor. Cei de la televizunea din Vladivostok au zis că ne pot ajuta cu orice, mai puţin cu bani. Numai că şi farsa asta şi toate deplasările costă ceva, chiar dacă destul de puţin. Dar pentru ajutor, regulile de politeţe impun să mulţumeşti. La urma urmei, calul de dar nu se caută la dinţi.
            


[ 16 ]  Владивосток / Vladivostok

             Sunt mai puţin de 30 de kilometri până la Vladivostok. Asta înseamnă că în jumătate de oră ajungem.           Ar trebui să fim foarte veseli, dar din cauza epuizării suntem acri şi tăcuţi. Ultimele cinci zile au fost cele mai grele, pe cei 1800 de kilometri de drum în construcţie, cu stresul permanent de a nu rămâne fară benzină sau că maşina şubrezită se va defecta iremediabil. Mai avem puţin şi terminăm o călătorie extrem de grea, întregi, cu maşina cu care am pornit, încadrându-ne în timpul stabilit şi bugetul mai mult decât modest. De filmat, am reuşit să filmăm, chiar dacă nu pe cât aş fi dorit.
             Şoseaua cu patru benzi este deja foarte aglomerată, în ambele sensuri. Se circulă cu aproximativ 100 de kilometri la oră şi Dacia se scutură din toate încheieturile, fiindcă are probleme cu suspensiile, cu alimentarea şi cu cutia de viteze. O minune de dimensiuni cosmice face ca motorul nu numai să mai fie în interiorul caroseriei, dar şi să functioneze la o viteză apreciabilă.
             Trebuie să recunosc că oricât de enervantă ar fi prezenţa lor, cei de la camera ascunsă ne-au fost de mare ajutor. Ne-au pregătit terenul. La Irkutsk am oprit la un atelier auto unde ni s-a reglat carburatorul şi ni s-au schimbat bujiile. Operaţia a fost pe gratis. Apoi, la Chita, ultimul oraş dinainte de porţiunea neasfaltată, am făcut un schimb de ulei şi câteva reglaje la un atelier auto numit AVTO-MOIKA, AUTO-MAIMUŢA. Mi s-a părut amuzant numele şi am decis că îmi voi accepta rolul de maimuţoi până la Vladivostok, când vom da cărţile pe faţă. Am plătit schimbul de ulei, dar trebuie să subliniez că a fost cel mai profesionist de care am avut parte vreodată. Rabla noastră a fost tratată cu aceeaşi consideraţie ca şi o maşină de curse. Mulţumiri colegilor nevăzuţi!
             Din păcate, din cauza stresului de a mă şti supravegheat încontinuu, tensiunea dintre mine şi Traian a izbucnit periodic. Aseară ne-am certat din nou, din cauza tamponării din parcare. Când să pornim, am cuplat bateria şi maşina noastră a lovit-o pe cea din faţă. Traian m-a acuzat că din vina mea, deşi el era la volan. Trebuia doar să calce ambreiajul, exact cum se face întotdeauna la pornire şi nu s-ar fi întâmplat nimic. Eu cred că de fapt el a fost acela care a făcut dinadins treaba asta, iar cei din maşina tamponată faceau parte din echipa cu camera ascunsă.
             După ce m-am mai enervat şi am avut cea mai urâtă ceartă după Irkutsk pe Insula Olhon, fiindcă nu înceta cu imitatul, am ajuns la concluzia că probabil face asta când suntem filmaţi. Aşa că atunci nu mai fumez, ca să îşi facă şi cei cu camera ascunsă filmul lor. Desigur, este foarte stresant. Am ajuns să fumez ascuns în tufişuri sau în WC-urile popasurilor unde am oprit să mâncăm.
             Este foarte cald şi prin geamul deschis aerul încins are miros de mare. Dacă în locul meu ar fi un cimpanzeu dresat, sunt sigur ca ar face o treabă la fel de bună. Nu ar trebui decât să calce accelaraţia şi să ţină de volan cu o singura mână, iar cu cealaltă s-ar putea scărpina sau scobi în nas. Sau s-ar putea strâmba rasfrângâdu-şi buzele la partenerii de trafic…
             Coloana vertebrală este singurul sprijin pentru sacul plin de câlţi care sunt acum. O supă răsuflată îmi ţine loc de creier, în care gândurile nu sunt decât nişte tăiţei unsuroşi. Unul dintre ei pluteşte mai aproape de suprafaţă cu mesajul: încă jumătate de oră până la destinaţia finală! Al doilea ca dimensiune se răsuceşte lasciv, lăsând să se vadă pe el o informaţie mai puţin dramatică: treizeci şi una de zile de la plecarea din Cluj-Napoca. Un altul îmi arată că am parcurs 11.300 de kilometri. Un morcov vorbitor din supa de gânduri ciocăne în capacul cutiei craniene, cu o mică pancartă pe care scrie: un sfert din circumferinţa Pământului. Sau altfel spus, terminăm cel mai lung traseu rutier din lume şi ceva pe deasupra, cu rabla care împlineşte anul acesta 22 de ani. Din păcate gustul victoriei este stricat de prea mulţii tăiţei pe care scrie FARSĂ.
              Pe măsură ce ne apropiem, mă simt tot mai rău fizic. Mi-e uscată gura, mă ustură pielea din cauza jegului, mă doare capul şi am o senzatie de greaţă de toată frumuseţea.
             Şoseaua coboară într-o pantă lină şi coteşte uşor spre dreapta. Un monument reprezentând un marinar cu un stindard se înalţă la vreo 15 metri. La bază stă scris numele oraşului. VLADIVOSTOK.
             Am ajuns. VLADIVOSTOK!!!!!!!!
             Vederea însemnului oficial are efectul unei doze de adrenalină.
             - Gata, am ajuns! mă întorc eu luminat către Traian şi-i  trag un ghiont prietenesc în umăr.
             Traian se fereşte ca un copil, dar văd că-i înfloreşte şi lui zâmbetul pe faţă.
             - Da, am ajuns! Bine c-am ajuns! Hai să filmăm! răspunde el şi pe măsură ce vorbeşte devine tot mai plin de viaţă. Hai să filmăm monumentul ăsta şi să ne fotografiem, că de asta ne-am chinuit atâta. Să vadă şi ăia de-acasă! Că nu credeau…
             Da, nimeni nu credea că vom reuşi. Câte emoţii am avut şi eu, de câteva luni încoace, de când m-am hotărât să încep proiectul!…
             Parchez maşina chiar la baza monumentului.Coborâm cu picioarele moi şi încă îndoiţi de spate. Maşinile trec în viteză în ambele sensuri şi mă gândesc că pasagerii nici nu-şi închipuie că venim din partea cealaltă a lumii. Ar cam fi momentul să apară colegii de la camera ascunsă. Dacă n-au mai pregătit ceva ...
             Cerul este foarte albastru şi fără urmă de nori. Dacia rânjeşte strâmb, cu farurile crăpate şi tabla îndoită, sprijinită într-o rână pe bordura înaltă. Pentru câteva clipe îmi dau seama de mine, aşa cum sunt, ca şi cum m-aş privi dinafară. Ars de soare pe faţă, pe ceafă şi pe braţe, cu părul murdar şi încâlcit, cu ochii injectaţi şi înfundaţi în cap de oboseală, adus de spate, cu cămaşa kaki şi pantalonii plini de vaselină şi de praf, transpirat, puţind pur şi simplu şi totuşi dintr-odată  vesel, deşi acum câteva minute eram apatic şi acru. Singurul motiv pentru care nu-mi desprind din umăr braţul stâng ca să mă scarpin cu el pe tot spatele este că nu cred că aş mai putea să-l fixez la loc…
            

[ 17 ]  aэропорт / aeroport / aeroport

             Aşteptarea a devenit insuportabilă. Suntem pe aeroportul internţional din Moscova deja de 13 ore. Şi mai avem trei ore până la check-in. Am schimbat biletele de sâmbată pentru joi şi de aceea nu mai avem o conexiune bună pentru ultimul zbor, cel spre Budapesta. Sunt la limita epuizării după zborului de nouă ore din Vladivostok, de schimbarea de fus orar şi de nesomn, fiindcă n-am reuşit să dorm nici în avion, nici pe aeroport. Sunt treaz de mai bine de 30 de ore.
             Fumez fără chef, socotind că activitatea asta mai face să treacă aproximativ zece minute.
             Vladivostok-ul a fost o uriaşă dezamăgire. Un oraş mult mai urât decât mă aşteptam, în care farsa nu numai că nu s-a încheiat, dar a luat-o razna. Întâi, imediat după ce am ajuns, pe când făceam baie în Pacific, cineva ne-a sărit cu picioarele pe maşină, îndoind capota şi plafonul. În aceeaşi seară, mi s-a furat aparatul de fotografiat şi toate CD-urile cu fotografiile de pe drum. Era cât pe ce să consider că nu-i o farsă, fără să mai să mai ţin cont de ciudăţeniile de pe drum. Dar au mai fost trei elemente care m-au făcut să cred că farsa continuă şi probabil se va sfârşi abia acasă, în România. În primul rând, imediat după ce am găsit maşina distrusă,  m-am întâlnit cu un tip care mă imita, purtând un buchet de flori, ca şi mine. Cumpărasem flori pentru Tania, fata de la agenţia de turism care ne rezolvase cazarea. Aşa că atunci când a dispărut aparatul, am fost convins că l-au luat colegii cu camera ascunsă. Şi chiar înainte să pornim spre aeroport, am cunoscut-o pe Iulia, sora Taniei, cea care îmi pregătise actele pentru vize. Semăna perfect cu fata de pe vapor, cea cu care avusem o poveste destul de dramatică. Îi spusesm de ea lui Traian într-o seară, pe la începutul călatoriei. Apoi, la nici două ore după  întâlnirea cu copia  fetei de pe vapor, tipul aşezat lângă mine în autobuzul care ne purta spre avion,  a şoptit din senin "Piervîi". Asta înseamnă "primii". Suntem primii care au ajuns la Vladivostok în condiţiile în care am călătorit noi. Am tot repetat lucrul acesta pe drum şi chiar vroiam să fac în film o paralelă cu o reclamă rusească cu acest slogan. Deci cu siguranţă, finalul oficial va fi abia în România. Aşa că cea mai lungă farsă cu camera ascunsă din lume mai durează până mâine seară.
             Pornesc înapoi către bagaje. În stânga este o cafenea unde se fumează. Cer un espresso şi mă aşez la singura masă liberă. Dacă nu pot să adorm, măcar să scap de amorţeala cleioasă din mine.
             Un tip tânăr, îmbrăcat în negru, se apropie de masa mea clătinându-se. Sub şapca îndesată pe cap se vede un păr roşu, sârmos. Îmi cere un foc într-o engleză stâlcită. Ceva îmi spune că nu este deloc atât de beat pe cât vrea să pară. Sigur este un element strecurat de "colegi". Mai ales că stă la masă fix cu tipa blondă care stătea lângă noi în sala de aşteptare.
              Roşcovanul îmi oferă o ţigară şi mă întreabă dacă sunt american. Nu sunt american, îi răspund. Cred că ştii prea bine că nu sunt american, frăţioare, continui eu în gând. Dar ce sunt, întreabă prinzându-mă prietenos de braţ.
             - Ia rumun! Sunt român, răspund oscilând între iritare şi amuzament faţă de eforturile roşcovanului de a juca rolul de beţiv. Greşeşte exagerând.
             Sprâncenele roşcovanului se arcuiesc deasupra ochilor spălăciţi ca şi cum ar fi câştigat la loterie:
             - Tî rumun? Ia Roman! Vot kak interezna! Eşti român? Pe mine mă cheamă Roman! Ia te uită ce interesant!
             Mda, se putea şi mai bine. Sunt deja curios care este ideea din spatele sforţărilor roşcovanului de a mă ţine la poveşti. Roşcovanul îmi face semn să aştept şi se duce la bar, de unde se întoarce cu două păhărele de vodcă.
             - Trebuie să sărbătorim! îmi spune cu emfază teatrală. Bem o vodcă pentru că tu eşti român şi pe mine mă cheamă Roman! Tu eşti prietenul meu!
             Ezit dar până la urmă mă gândesc că n-am ce pierde dacă îi fac micul joc. Ciocnim şi văd că nu dă peste cap paharul, cum este obiceul, aşa că nu mă grăbesc nici eu. Simt cum băutura mă arde pe gât şi apoi mă încălzeşte. Poate asta mă va adormi după ce mă instalez în avion.
             Timp de o jumătate de oră pierdem vremea cu conversaţii mărunte. Ni se alătură şi blonda. Desigur, acum echipa este completă.
             Traian apare din sala de aşteptare. Văd că ezită şi-i fac semn să se apropie.
             - Ce faci? Hai aici!
             - Tu ce faci?! îmi replică el pe un ton agasat. Te-ai apucat de băut cu ăştia?
             - E vreo problemă? Stai cu noi!
             - Şi cu bagajele ce fac?
             - Le putem aduce aici.
             Roman se balansează şi picioarele i se ridică în aer, în timp ce cade de pe scaun. Blonda încearcă să-l prindă de mână, fără succes. Traian îmi spune foarte nervos:
             - Uită-te la ăsta! Beat mort! Şi tu te-ai îmbătat!
             M-am pilit un pic, dar nu cred că m-am îmbătat şi replica lui Traian mă enervează. Nu-nţeleg de ce se agită.
             - Uită-te la tine, continuă el! Eşti beat!
             - Nu sunt beat! îi răspund, încercând să-l pescuiesc pe Roman. Te-am întrebat dacă nu vrei ceva. Vin imediat, care-i problema?
             - Du-te-n pula mea că eşti mort de beat! îmi aruncă el foarte furios şi pleacă.
             Înjurătura mi se pare extrem de deplasată şi din nou tensiunea dintre noi, amorţită în ultimele zile, revine la suprafaţă, mult mai rapid decât se ridică Roman de sub masă. Îl aşezăm pe scaun, eu de o parte şi blonda de cealaltă.
             - Sunt bine, mormăie Roman.
             - Ei bine, eu mă duc, face blonda golindu-şi paharul. Mulţumesc pentru băutură şi drum bun!
             - Cu plăcere! răspund. Drum bun!
             Roman o urmăreşte cu  privirea.
             - Merge în America… şi eu vreau să merg în America. Nu-mi place Rusia! Fuck Russia! adaugă el. Fuck Russia! strigă din nou.
             Deja situaţia este neplăcută. Oamenii din jur ne privesc. Improvizaţia are neajunsurile ei.
             - Ascultă, Roman, dacă ţie nu-ţi place ţara ta, cui vrei să-i placă? Potoleşte-te!
             Mă ridic de la masă decis să plec şi Roman se repede să mă îmbrăţişeze. Din instinct sunt atent la buzunarul în care am portofelul. Încerc să mă desprind din îmbrăţişarea interminabilă.
             - Trebuie să plec, îi spun.
             - Nu pleca! Te rog, nu pleca! Eşti un om bun!
             - Uite ce-i: mai fumez o ţigară cu tine şi după aia am plecat, OK?
             - OK, bolboroseşte el mai potolit.
             Îmi aprind o ţigară si Roman face la fel. Se pare că situaţia s-a calmat. Roman fumează şi tace. Episodul mi se pare extrem de absurd.
             Sunt surprins de apariţia unui poliţist, care se opreşte lângă Roman. Roman sare de pe scaun şi-şi ridică mâinile. Acum nu mai pare beat deloc. Poliţistul îl percheziţionează, după care Roman dispare brusc. Omul mă întreabă unde-mi sunt bagajale şi îi arăt direcţia.
             Pornesc spre bagaje, cu poliţistul în spatele meu. Asta mă enervează la culme. Am avut parte de atâta frecuş cu farsa asta încât mi-a ajuns cu vârf şi îndesat.
             Rucsacul meu este unde l-am lăsat, dar Traian a dispărut. O ameţeală neaşteptată mă cuprinde şi mă întreb cum este posibil ca Traian să fi plecat fără să mă anunţe. Măcar să-mi fi spus că pleacă, dacă n-avea chef să mă aştepte! Sigur chestia asta este aranjată pentru camera ascunsă! Ah, mi s-a acrit pur şi simplu de jocul ăsta cretin!
             Sunt extrem de nervos. Mă uit în jur şi fac câţiva paşi, cu tâmplele pulsându-mi dureros şi sângele vâjâindu-mi în cap, căutându-l în continuare din priviri pe Traian. Poliţistul se ţine scai în urma mea şi realizez ca ne învârtim în jurul banchetei, cu toată lumea holbându-se la noi.
             Mă aplec să-mi iau rucsacul. Îi fac semn poliţistului cu palmele ridicate că totul este în regulă şi că vreau să plec. Omul aşteaptă să-mi iau bagajul. Îl ridic pe banchetă şi apoi îl iau ca pe un balot pe umăr. Pornesc către check-in. Trec de bariera metalică şi îmi dau seama că am uitat sacoşa de plastic cu suveniruri pentru prieteni. Las jos rucsacul şi mă întorc după sacoşă. Iau sacoşa şi când încerc să-mi ridic rucsacul, aud o voce răstită lângă  mine:
             - Şto eta? Ce-i asta?
             Sub nasul meu, un picior zgâlţâie rucsacul iar un deget îl ţintuieşte ameninţător. Îmi ridic privirea de-a lungul mâinii până întâlnesc chipul încruntat al unui alt poliţist, care mă fulgeră din priviri.
             - Şto eta? Şto eta? repetă poliţistul răstit.
             Întrebarea mi se pare culmea absurdului, ca întreaga situaţie creată în ultimele zece minute. La ce se referă? La rucsac? Păi este un rucsac, nu vede? Este rucsacul meu.
             - O bombă, mă trezesc că răspund acru, ridicând din umeri.
             - Şi ce faci cu ea? întreabă poliţistul, de data asta în engleză.
             Dialogul este evident absurd, aşa că următoarea replică îmi vine reflex:
             - Nimic. O duc acasă. E vreo problemă?
             Mă îndrept de mijloc, cu sacoşa într-o mână şi rucsacul la picioare. Aştept ca omul să mă lase în pace. Mă priveşte în continuare încruntat, în timp ce tăcerea devine din ce în ce mai apăsătoare. Ar fi cazul să apară cineva din echipa de filmare şi să spună că este o glumă. Ar fi cazul să încheiem odată cu poveştile astea prosteşti.
             Nu mai am răbdare. Arăt spre banda pe care se pun bagajele pentru control:
             - Check-in? Pot să plec la check-in?
             Poliţistul stă puţin pe gânduri şi se destinde. Îmi face un semn amabil să mă îndrept spre un panou de plexiglas. Oare îşi stăpâneşte râsul sau mi se pare mie?
             - Aşteptaţi acolo!
             Pornesc automat şi mă opresc în spatele panoului.
             Haideţi odată! Ieşiţi şi spuneţi oficial că este o farsă şi să încheiem circul!
             Echipa întârzie. Zgomotele din jur încep să se audă înfundat. Imaginea se înceţoşează din cauza lacrimilor care îmi umplu ochii, până când rămân doar mănunchiuri de lumini şi umbre, în timp ce mă sprijin cu mâinile de panou ca să mă pot ţine în picioare.


[ 18 ] cловарь / slovar / dicţionar

             M-am trezit cu starea de bună dispoziţie pe care ţi-o dă un somn odihnitor. Pentru câteva clipe, mă bucur că nu mai simt nimic din letargia de ieri şi nici arsurile din ochi şi din muşchi. Stau cu ochii închişi şi mirosul de apret al cerceafului îmi creează un vag sentiment de protecţie, care dispare pe măsură ce conştientizez că mă aflu închis într-o celulă. Îmi aduc aminte lumina puternică a zilei de ieri, drumul cu maşina, legat cu cătuşe de mâna poliţistului cu ochi extrem de albaştri care fuma Pall Mall, camera de percheziţie şi mănunchiul de chei al gardianului care a descuiat uşa neagră a celulei numărul 205.
             Aud o tuse înfundată, apoi un mormăit şi sunt treaz de-a binelea. Acum sunt deplin conştient că sunt întins pe saltea, pe o podea de lemn, cu pătura în cap şi că în încăpere mai sunt paturi în care dorm deţinuţi. Sunt imaginile de aseară. Începe să-mi fie puţin frică, aşteptând primul contact cu restul lumii. Nu-mi pot imagina nimic şi din nou mă întorc la ideea că ar trebui să fiu liniştit, pentru că de fapt este o farsă.
             Nebunul care a pus farsa la cale trebuie să fie în culmea fericirii pentru că i-am dat apă la moară cu replica mea de la aeroport. Cred că o consideră şansa vieţii lui. Acum farsa a devenit de zece ori mai spectaculoasă. Săritul pe maşină şi furtul aparatului foto la Vladivostok sunt nimica toată pe lângă posibilitatea de a se juca cu mine prin închisoare. Nimeni pe lumea asta n-a îndrăznit să ducă o glumă atât de departe şi să facă în aşa fel încăt victima să fie arestată cu adevărat. În momentul în care se va transmite, farsa asta va avea instantaneu o audienţă fantastică. Altfel nu se explică cum de am ajuns aici. Pentru că la aeroport nu s-a întâmplat absolut nimic grav, nu a fost nici o panică, nu s-a oprit traficul. Nimic. Mi s-a verificat doar bagajul. Până la urmă am primit o amendă  de 600 de ruble pentru tulburarea liniştii publice. Adică vreo 25 de dolari. Neîntemeiată şi ea, pentru că n-am făcut scandal, nici măcar gălăgie. M-am enervat abia când am fost închis după gratii. Cred că decizia a fost luată pe când eram în arest. Regizorul s-a gândit că se mai poate juca câteva zile. Se bazează pe faptul că eu ştiu că totul este pus la cale.
             Mă dezvelesc şi mă ridic într-un cot. De la podea, perspectiva este şi mai apăsătoare. Peste păturile gri care acoperă paturile şi trupurile de sub ele, fundalul este un perete de un verde indecis, murdar, pe care se profilează pungi de plastic agăţate pe sfori. O pânză de paianjen se mişcă uşurel pe gratiile unei guri de aerisire. Neonul din tavan luminează în continuare. Masa cu muchii de fier pare altfel decât aseară. Diferenţa este o cutie de şah, pe care mai sunt aşezate câteva piese.
             Fir-ar să fie! M-au jucat! M-au păcălit! M-au făcut să cred că sunt în siguranţă ca să mă ducă de nas cum au vrut ei! Foarte fin psiholog, dom’ regizor! Te sperie o dată şi nu se întâmplă nimic. Te sperie a doua oară şi iar nu se întâmplă nimic. Apoi a treia oară şi a patra şi a cincea. Te obişnuieşti cu ideea că nu este nici un pericol şi apoi - pac! Te provoacă, calci pe bec şi te trezeşti că se aplică reguli pe care te-ai învăţat să le ignori. Mi-aduc aminte întrebarea lui Ivan de la Novosibirsk: Walter, îţi place şahul? Piesele de şah de pe masa murdară îmi râd în nas în tăcere. Ruşii m-au forţat să joc şah şi eu am refuzat. Iar acum trebuie să joc ce şi cum vor ei. Da, pentru că am ignorat principiul şahului - câştigă nu cel care prevede mai multe mutari, ci cel care poate să prevadă TOATE MUTĂRILE.
             Ce trebuie să fac? Cum pot pune capăt jocului? Evident, de când am fost arestat, nu mai am absolut nici un control. Dacă afară puteam alege să merg într-o direcţie sau alta, aici depind total de ceilaţi. Sigur până luni voi sta aici. Poate chiar încă două-trei zile, de dragul realismului. Iar dacă spun că ştiu că este o farsă, toţi îmi vor râde în nas…
             În primul rând, trebuie să-mi controlez panica. Aseară, Andrei, bărbosul care m-a întâmpinat şi mi-a dat să mănânc slănină cu pâine a fost chiar binevoitor. Dar acum încă doarme. Oricum, de când sunt în celulă, nu s-a întâmplat nimic care să mă înspăimânte, nimic din contactele violente şi neplăcute pe care mi le-am închipuit din ceea ce ştiam eu despre închisori. Fiind o farsă, trebuie să fie în limite rezonabile, dacă fac excepţie de la faptul că situaţia de fi în puşcărie nu este deloc rezonabilă. Mă rog, asta este, o glumă mai groasă, mai mult spectacol, senzaţii mai tari, audienţă mai mare. Dracu s-o ia de audienţă! Toată foamea asta nebună de senzaţional din mass media care m-a scârbit întotdeauna! Am vrut o aventură, uite că am căpătat-o! Dar mi-a scăpat de sub control. Trebuia să fiu acasă şi habar n-am când ajung. Asta este extrem de greu de suportat. Cât de greu mi se părea că trec orele în aeroport, ca să constat acum că poate fi de zece ori mai rău!
             Mă ridic în cele din urmă de sub pătură şi mă încalţ.
             Mă spăl pe mâini în chiuveta murdară, pe care jegul desenează pete neregulate. O bucată de săpun de casă stă pe o cârpă udă şi slinoasă, care îmi stârneşte greaţă, ca întreg decorul. Îmi dau cu apă pe faţă, privindu-mă în oglinda cât palma, spânzurată în mijlocul suportului de pânză cu buzunare de deasupra chiuvetei. În buzunare sunt periuţe şi pastă de dinţi, aparate de ras din plastic şi alte obiecte mărunte de toaletă, la fel de murdare ca şi restul încăperii. Pe peretele umed se simte izul mucegaiului care încolţeşte de sub chiuvetă, măcinând tencuiala. Toate obiectele par să reziste cu greu unei invazii a jegului şi umezelii. Arată ca într-o închisoare adevărată. Deci este o închisoare adevărată. Restul este o făcătură…
             Mă şterg pe faţă şi privirea îmi rămâne aţintită pe marginea zidului lângă care mi-am aşezat salteaua. Un dicţionar cu coperţi galbene este deschis şi fila din stânga este ruptă pe jumătate, în dreptul cuvântului «Augenbleiben». Este un dicţionar  german-spaniol. Augenbleiben = cobierto de ojos. Înţeleg cuvântul «ochi» şi mă tot gândesc ce poate să însemne «cobierto». Acoperit? Poate să fie «acoperit de ochi»? Aha, este un indiciu! Sunt în continuare sub supraveghere. Adică sunt la camera ascunsă.
             Îmi scot ţigările din buzunar şi mă aşez la masa de lemn. Sunt în Închisoarea Nr. 5 din Moscova, celula 205. Oare cei de acasă ştiu sau trebuie să le comunic eu lucrul ăsta?


[ 19 ] ничего / nicivo / nimic

             Stau cu ochii închişi, aşteptând să se întâmple ceva. Cum de dorm toţi oamenii ăştia atât de mult? Şi azi noapte, când am ajuns, dormeau. Poate percep eu greşit timpul, dar în cele aproximativ două ore care s-au scurs de când  m-am trezit, în afară de câteva accese de tuse şi câteva foieli pe sub păturile cenuşii, nu s-a produs nici o mişcare. Nu pot spune că ard de nerăbdare să-mi cunosc colegii, dar aşteptarea asta în gol este foarte chinuitoare. Situaţia mi se pare ireală, dar materialitatea obiectelor din jurul meu o contrazice. Pereţii, uşa metalică, WC-ul şi chiuveta jegoasă, masa cu căni murdare, dulapul cu vopsea scorojită, televizoarele legate în cerceafuri de ţevile care urcă spre etajul de sus, toate sunt reale. Trupurile celor care dorm sau stau sub pături există şi ele, chiar dacă încă invizbile.
             Îmi aduc aminte din nou fragmente din cele petrecute la aeroport şi mă sufoc gândindu-mă că mai aveam atât de puţin să urc în avionul ăla şi să ajung acasă. Îmi înăbuş geamătul, încleştându-mi fălcile ca să opresc sunetele care dau să-mi ţâşnească din gât cu furie, într-un urlet de care nu mă pot elibera, la fel cum nu mă pot elibera din celula sordidă şi din scenariul absurd. Dau drumul aerului care îmi arde plămânii, suflând pe nas, forţându-mă să mă gândesc la orice altceva decât la faptul că sunt închis. Nu reuşesc decât să văd o ceaţă roşie care mă absoarbe. Mă chircesc răsucindu-mă pe o parte, până când ating cu fruntea peretele rece. Perdelele grele de catifea roşie se trag în lături şi muzica începe veselă: Ta-ti-ta-ti-tati-ta, domnu’ poliţist m-am turmentat, m-am turmentat, ştiu că e păcat, dar mi s-a-ntâmplat! Ti-ti-ta-ti-ta-ti-ta, aşa că vă implor… Melodia trupei Vama Veche îmi răsună în cap şi clipul video se amestecă cu imaginile în care sunt eu agăţat cu cătuşe de mâna  poliţiştilor şi apoi ta-ti-ta-ti-taaaaa sunt în clipul în care poliţiştii zâmbesc şi ne rotim cântând şi cântăm rotindu-ne, aşteptând să auzim indicaţia regizorului: «Tăiaţi!». Ta-ti-ta-ti-ta-titiiiiiiii… Nuuu  neeeee maaiiii traaageţi pe dreaaaaptaaaa! Nu ne mai trageţi pe dreaptaaaaa! Nu ne mai trageţi pe dreaptaaa!!! Eu şi poliţiştii dansăm prin aeroport şi ne rotim în cercul pe care călătorii îl fac încântaţi, aplaudând în timp ce camera de filmare se ridică spre tavan.
             Gem înfundat şi în cele din urmă nu mai rezist. Deschid ochii şi hăpăi aerul, mă forţez să-l înghit ca să nu urlu. Când mă voi întâlni cu tâmpitul care a pus la cale farsa o să-i trag un cap în gură şi de o să mă bată apoi restul lumii până mă lasă lat! Da! Sper ca înainte să încep să primesc eu pumni să mai apuc să-i zic ceva sarcastic. Ce să-i spun? Mulţumesc pentru încredere? Şi dacă n-o să fiu aşa de furios pe cât mă aştept? Dacă voi fi uşurat că se termină? Nu cred… A fost mult prea mult! Dacă acum s-ar deschide uşa şi ar apărea toată echipa şi el ar veni spre mine cu braţele deschise şi zâmbetul pe faţă? Tot i-aş trage un cap în gură! Să aibă şi el o contribuţie fizica la materialul filmat şi dovada că farsa a fost atât de reală încât mi-am pierdut minţile! Tot aşa cum el se aşteaptă ca eu să fiu recunoscător pentru rolul principal, la fel şi el ar trebui să ia acest gest ca pe un compliment pentru realism.
             Un căscat exagerat se aude şi una din pături se mişcă, se umflă şi apoi dezveleşte un cap negru şi creţ. Este chiar un negru, care mă priveşte cu ochii înroşiti şi tulburi. Zâmbeşte năuc, ducând leneş un deget spre tâmplă a salut. Are faţa lunguiaţă şi un început de chelie care îi face fruntea foarte înaltă. Zâmbetul îi stăruie pe faţă în timp ce ochii i se rotesc nesiguri prin încăpere. Mormăie nedefinit şi apoi întinde mâna către masă:
             - Please! articulează greoi în engleză. One cigarette…
             Văd într-un colţ un pachet de Marlboro. Îl iau în mână şi negrul clatină aprobator din cap. Îşi pune o ţigară  în gură şi aşteaptă să-i dau un foc, ţinându-şi mâna moale pe piept, ca un paralitic.
             - You smoke? mă întreabă şi apoi adaugă, fără să aştepte răspunsul: Take one cigarette!
             Îi mulţumesc şi îmi aprind o ţigară. Inactivitatea din celulă este ucigătoare.
             O băşină prelungă ca o goarnă militară se aude triumfătoare. Negrul începe să râdă, în timp ce două sau trei voci protestează sufocate şi nervoase. Negrul comentează în ruseşte şi altcineva chicoteşte din zona mascată de pături. Andrei iese de sub pătură şi aruncă o privire năucă spre încăpere. Negrul îi spune ceva, dar Andrei refuză să răspundă. Negrul insistă şi apoi începe să râdă de unul singur. O nouă băşină erupe victorioasă şi cineva înjură. Apoi, din patul de sub negru se simte o foială bruscă şi sunetul înfundat al unor pumni, un geamăt şi un chicotit.
             Spectacolul începe burlesc, îmi spun eu, scuturând ţigara într-o scrumieră construită din cutii de chibrituri învelite în staniol.
             O altă băşină, subţirică, se aude din alt colţ al careului de paturi. Este întâmpinată cu mai puţine gemete şi mai multe râsete. Negrul comentează şi râsetele se înteţesc. Atmosfera se animă rapid. Andrei iese de sub pătura-cortină şi-şi caută papucii. Se duce la toaletă şi prin fâşâitul apei care curge se aude un nou zgomot din aceeaşi serie, de data aceasta doar un pocnet scurt. Alte râsete se aud de sub pături.
             Sunt uimit de spectacolul băşinilor contagioase. Sincer, nu mă amuză deloc, dar colegii par să se distreze  destul de bine. În acelaşi timp, mă gândesc că situaţia este în total contrast cu scenele sinistre la care mă aşteptam. Mai bine să auzi un concert de băşini decât să fii înghesuit într-un colţ şi luat la bătaia de bun-venit. Dacă aşa s-a gândit dom' regizor să detensioneze atmosfera...
            

[ 20 ] Заключенный / zakliucenîi / prizonier

             Simt că cineva mă priveşte şi îmi ridic ochii spre colţul celulei. Un tip cu o vârstă nedefinită, cu ochelari rotunzi cu ramă metalică şi părul blond vâlvoi, se uită la mine şi apoi îmi face un semn cu mâna, de pe unul din paturile de sus.
             - Hello! Do you speak English? mă întreabă.
             - Yes, răspund, I speak English.
             - Thank God! Slavă Domnului! vine replica lui şi se târăşte de sub pături, se sprijină de marginea patului şi apoi se lasă să alunce în jos, pe podea.
             Da, desigur, trebuie să fie şi cineva cu care să pot vorbi în engleză. Altfel n-am avea acţiune.
             Omuleţul se apropie de mine cu paşi mici şi repezi, târându-şi picioarele în nişte papuci de cârpă ca şi cum ar schia. Poartă un trening care poate fi şi pijama, de culoare gri şi se mişcă  ţeapăn de spate, cu mijlocul uşor împins înainte.
              Aflu că îl cheamă Teddy, are 50 de ani şi este din Berlin. Oho, distribuţie internaţională!
             - Slavă Domnului! repetă el în engleză. Nimeni de aici nu vorbeşte engleza şi n-am mai vorbit cu nimeni de aproape trei săptămâni. Era un tip, Allan, dar l-au mutat de aici. Oricum, era cam nebun.
             Deci el este singurul cu care pot vorbi în engleză. Aha, ceilalţi se fac că nu ştiu, nu avem dialog şi farsa poate fi controlată mai bine. Evident este mai uşor să se controleze dialogul unui singur om decât cele ale doisprezece inşi.
             Ne aşezăm la masă. Ceilalţi dormitează din nou şi de aceea Teddy vorbeşte cu voce scăzută.
             - Trebuie să fii atent! Trebuie să înveţi regulile de aici şi să fii atent să nu greşeşti ceva, să nu te cerţi cu ei, pentru că s-ar putea să te bată.
             Îl privesc cu neîncredere. Cred că este o poveste cusută cu aţă albă, fabricată pentru farsă în concordanţă cu ceea ce s-ar putea întâmpla în închisoare în realitate. Teddy îşi scormoneşte prin buzunare şi scoate un pachet de ţigări turtit. Ia o ţigară fără filtru, o bate tacticos de masă ca să se îndese tutunul şi şi-o aprinde.
             - Tu de unde eşti? întreabă. Nu pari american.
             - Din România, răspund deşi ştiu că are toate informaţiile.
             - Şi de ce eşti aici? De ce te-au arestat? continuă el cu întrebările, suflând prelung fumul.
             - O aiureală la aeroport căreia ei îi spun «furnizare de false informaţii teroriste».
             Teddy mă priveşte cu ochii măriţi.
             - Terorism!?
             Ei, nu cred că este cazul să joace atât de dramatic.
             - Nu, răspund în silă. False informaţii teroriste. Am spus o tâmpenie.
             Mi-e atât de lehamite de povestea asta! Dar acum sunt în locul ăsta sordid şi nu pot face nimic. Teddy îmi cere detalii, aşa că spun:
             - Veneam de la Vladivostok. Trebuia să schimb avionul  la Moscova. Eram cu un tip care a plecat fără să mă anunţe şi bagajul meu a rămas singur. A venit un poliţist să mă întrebe ce-i cu el şi am pornit spre check-in. Apoi mi-am adus aminte că am mai uitat ceva. Când să-mi iau rucsacul de jos, un alt poliţist m-a întrebat «ce e asta?». Mi s-a părut o întrebare complet aiurea aşa că am răspuns şi eu aiurea. Am zis «o bombă» şi aşa am ajuns aici.
             De fapt de ce n-am curajul să spun că ştiu că este o farsă? Pentru că s-ar preface că nu este adevărat şi ar râde şi mai abitir de mine...
             Teddy se gândeşte o vreme şi apoi spune:
             - Aaa, ştiu, te-am văzut la televizor! Te-au dat la televizor. Şi eu am fost la ştiri. Amândoi am ajuns la televiziune, mai spune, făcând cu ochiul.
             Nu-mi aduc aminte de nici o cameră de filmat. Este şi acesta un fel de a-mi spune că este o farsă. Bineînţeles că n-o poate face pe faţă. Trebuie să ne prefacem cu toţii până la marele final. Da’ cât mama naibii mai durează? Sigur că se mai lungeşte, nu s-ar fi străduit atâta toţi cei implicaţi până acum ca să se termine aşa brusc. Probabil încă o zi sau două. Fir-ar să fie de treabă şi de regizor nebun! Tot ar merita un cap în gură, indiferent de succesul de audienţă! Da’ dacă cumva lucrurile i-au scăpat de sub control? Dacă  poliţia  nu se lasă înduplecată? Dacă chiar am zbârcit-o cu poliţia şi are nevoie de timp ca să descurce aiureala asta? Da’ până la urmă nu el m-a făcut să-mi pierd minţile de atâta stres? După atâtea urmăriri şi ciudăţenii cum să n-o iau razna? Nu, sigur putea explica! Pur şi simplu aşa are el chef să se întâmple acum! Dracu’ să-l ia!
             Îmi sting ţigara şi întreb, sperând să găsesc alte indicii care să mă convingă că farsa este sub control:
             - Şi tu de ce eşti aici?
             Stă puţin înainte să-mi răspundă.
             - Marijuana. Aveam zece grame de marijuana la mine şi m-au închis. Au spus că sunt contrabandist. Mă pot aştepta la trei ani de închisoare. Îţi vine să crezi?
             Nu, nu-mi vine să cred. Nu mai pot să cred nimic. Nu pot să cred nici că eu sunt închis pentru un singur cuvânt. Totul este absurd. Deci este o farsă. Din afară poate să fie foarte amuzantă. Dar acum mă scoate din minţi. Mi-e greu să respir din nou şi mă simt paralizat. Cum dracu’ se termină povestea asta? Teddy vorbeşte şi îl aud fără să fiu atent.
             O rază de soare sclipeşte stins pe una din cănile de aluminiu, făcând să pară şi mai sinistră atmosfera mizeră din jur. Sub pături mişcările sunt infinitezimale, ca şi cum cei care stau înveliţi sunt nişte viermi gigantici intraţi în hibernare. Un gust amar îmi stăruie în gură şi singurul lucru pe care pot să-l fac este să îmi mai aprind o ţigară, ascultând absent cuvintele lui Teddy.

            
[ 21 ] Ванна / bania / baie

             Dansul lingurilor de aluminiu coclit către gurile flamânde se desfăşoară într-o cadenţă rapidă şi halucinantă. Leorpăiturile foarte sonore ale celor patru asiatici care mănâncă înghesuiţi la masă, alături de mine şi Teddy, sunt singurul zgomot din celulă. Ca şi ieri la prânz, după ce de pe hol s-a auzit un huruit şi ecouri de uşi trântite, gura de vizitare din uşa metalică s-a deschis şi oamenii au ieşit grăbiţi de sub învelitori. Şi-au înşfăcat castroanele de pe raftul de sub masă şi s-au înşirat în faţa deschizăturii din spatele căreia cineva a umplut castroanele cu piervîi şi vtaroi, la alegere. Mi-am luat şi eu o porţie de piervîi – adică felul întâi, o supă de varză roşie în care se mai găsesc cubuleţe de soia şi resturi de grăsime de porc. M-am gândit că este mai hrănitor decât vtaroi – felul doi, care era macaroane groase, de un gri unsuros, între care n-am mai desluşit nimic altceva.
             Nu mănâncă totă lumea pentru că mâncarea este oribilă şi Teddy zice că ceilaţi au mâncare de afară.
             Mă forţez să înghit oricâtă silă îmi face ceea ce am în castron, pentru că deja sufăr de o foame cruntă. Ieri am mâncat aceeaşi supă la prânz. Seara n-am primit nimic şi am mâncat pâine goală. Pâinea în schimb este chiar bună şi am înţeles de la Teddy că am dreptul la două bucăţi de pâine neagră şi una de pâine albă zilnic.
             Termin supa şi mă duc să-mi spăl castronul şi lingura. Dau cu degetele ude pe bucata de săpun de casă de pe marginea chiuvetei până se formează o peliculă cu care apoi frec castronul şi lingura până când se curăţă. Nu există alt detergent şi săpunul şterge greu grăsimea, dar până la urmă ajung la un rezultat relativ satisfăcător.
             Agitaţia din celulă se potoleşte, după ce colegii fac turul obişnuit între masă, chiuvetă şi WC şi dispar sub pături. Mă aşez pe saltea cu spatele sprijinit de zid şi îmi aprind o ţigară, cu gândul la experimentul de la Universitatea Stanford, din 1971. Două grupe de studenţi americani, împărţiti în gardieni şi prizonieri au simulat condiţiile din închisoare şi au reuşit ca în câteva zile să se dezumanizeze complet. De fapt, experimentul a luat-o razna atât de tare, încât a durat doar şase zile. Cei care erau gardienii au ajuns să-i abuzeze pe ceilalţi într-atât încât unii au avut nevoie de consiliere psihologică pentru ca să-şi revină. Nu ştiu detaliile şi mă gândesc cum pot evolua lucrurile dacă o echipă întreagă se joacă de-a puşcăriaşii, într-o închisoare adevărată. Oricum, mie îmi este cel mai greu, pentru că doar am ghicit că este o farsă, dar nu am fost informat oficial. Mintea mea încă nu ştie unde se termină realul şi unde începe făcătura.
             După vreo oră de amorţeală generală, celula începe să se anime. Semnalul l-a dat Andrei bărbosul, care este şeful neoficial al celulei. După ce a băut un ceai cu negrul, care se numeşte Tagani, şi-a scos tot felul de bulendre de sub pat, le-a sortat şi reîmpachetat, lăsând la îndemână un prosop, un flacon de şampon şi nişte schimburi. Apoi chinezii şi vietnamezii şi-au scos şi ei la iveală obiecte necesare pentru duş.
             Oamenii bântuie prin celulă, deja înghesuiţi în spaţiul mult prea strâmt, fumând şi conversând într-o rusă aproximativă sau în celelalte limbi vorbite în celulă, adică chineză şi vietnameză. Acum reuşesc să-i văd pe toţi deodată. Suntem 13 inşi. Majoritatea asiatici. Eu, Teddy şi cei doi ruşi, care se numesc amândoi Andrei aşa că îi deosebesc spunându-le Andrei Bărbosul şi Andrei cel Tânăr, suntem singurii europeni.
             Îl întreb pe Teddy dacă mergem într-adevăr la duş şi îmi confirmă, explicându-mi că lunea este ziua de  spălat – bania dieni. Şi când se mai face duş? Lunea viitoare, îmi răspunde. Deci o dată pe săptămână. Sper să nu mai fiu aici pentru duşul următor.
             Pe coridor se aud din când în când uşi trântite, voci şi paşi în grup.
             După vreo oră din momentul în care a început forfota în celula noastră, zăvorul uşii se deschide cu zgomot şi oamenii se înghesuie frenetici în faţa deschizăturii. Ies şi eu, aplecându-mă ca să nu dau cu capul de lanţul care împiedica uşa să se deschidă complet. Mă încolonez în spatele celorlalţi, sub privirea a doi gardieni burtoşi şi plictisiţi. Grupul se agită de parcă ar fi şcolari care se pregătesc să meargă în excursie. Pornim pe coridorul murdar şi slab luminat, conduşi de unul din gardieni, pe un traseu sinuos, care seamănă până la un punct cu cel de la venire. Periodic, facem scurte opriri, pentru ca gardianul să descuie uşile metalice presărate pe traseu.
             Ajungem la nivelul parterului şi suntem închişi într-o sală golaşă, în care sunt trei bănci şi un cuier de fier. Un geam spart, amplasat mult peste nivelul capului, lasă să intre un vânt călduţ. Din spatele unei alte uşi se aud voci şi se simte mişcare, probabil o altă tură care acum termină cu spălatul.
             Mai aşteptăm vreun sfert de oră, timp în care lumea s-a dezbrăcat, unii complet, alţii mai păstrându-şi încă chiloţii, cum am făcut şi eu. Majoritatea au trupul plin de tatuaje, făcute cu pastă de pix albastră. Andrei bărbosul are o sirenă hâdă şi decolorată, doi dintre chinezi au dragoni, altul are un tigru şi ramuri cu spini, iar un vietnamez are catedrala Vasili Blajenîi, cea din centrul Moscovei, cu acoperişurile colorate şi răsucite. Nu pot să nu remarc muşchii aţoşi ai lui Andrei bărbosul. Pe sub piele are nişte mici umflături, probabil lipoame. Andrei cel tânăr are trupul cel mai atletic, confirmând impresia de manechin pe care o dă chipul său frumos.
             În sfârşit, uşa se deschide şi oamenii se grăbesc să intre, vociferând veseli. Sala de duş este la fel de mohorâtă. Aduce a cameră de gazare. Podeaua este de ciment, cu bălţi de apă şi urme de spumă în jurul câtorva guri de scurgere. Un careu din ţeavă din care ies vreo zece guri de duş atârnă din tavan. Prin colţuri se văd urmele celor care tocmai au fost înaintea noastră: resturi de săpun, lame de ras, un flacon de şampon gol.
             În câteva clipe, apa începe să curgă. Cei mai rapizi ocupă locurile în care şuvoaiele sunt mai puternice. Intru şi eu sub apa fierbinte, pe care o las inert să mi se scurgă pe cap şi pe trup. Pielea zgribulită de aşteptare începe să mi se încălzească. Este primul lucru cu adevărat bun pe ziua de azi.


[ 22 ]  характер / harakter / personaj

             Ziua de marţi a trecut cu aceeaşi lentoare cumplită care mă face să mă sufoc gândindu-mă că eram la un pas de a ajunge acasă. Teddy se referă la celulă folosind cuvântul kamera, care mă duce cu gândul la cameră de filmare. Am jucat table cu el vreo două ore şi mi-a împuiat capul cu amănunte despre ceilalţi colegi. Împreună cu scurtele interacţiuni şi observaţiile mele din cursul celor trei zile interminabile, dilatate de lipsa de activitate, distribuţia este următoarea:

Andrei Bărbosul – şeful neoficial al kamerei - un bărbat neguros, aţos, bine legat, în jur de 40 de ani, dar îmbătrânit prematur, cu păr lung, castaniu şi bineînţeles - barbă. Îi lipseşte un dinte din faţă, poartă ochelari lipiţi cu plastic topit şi scrie poezii într-un caiet de matematică. Este cetăţean estonian şi se înţelege cel mai bine cu Andrei cel Tânăr şi Tagani. Acuzat de tentativă de viol. Pedeapsa estimată: între 4 şi 7 ani de închisoare.

Andrei cel Tânăr sau Andriuha – «secundul» lui Andrei Bărbosul. Foarte arătos, înalt, cu păr castaniu, ochi albaştri şi ten alb, cu alură de actor sau fotomodel. Are 29 de ani, absolvent de studii universitare, specialitate inginerie mecanică. Vorbeşte puţină engleză. Hoţ de maşini în Europa de Vest. Împreună cu Andrei Bărbosul sunt cunoscuţi ca cei doi ruşi ai kamerei, deşi nici el nu este rus, ci lituanian. Are obiceiul să fredoneze un refren pentru copii – Krepkii ceai, slatkii şokolat / Ceai amar, ciocolată dulce. Se vede că este obişnuit să-şi pună în valoare fizicul, căci are cele mai bune haine, dintre care am remarcat un costum elegant, bleumarin cu dunguliţe gri, agăţat de patul lui. Acuzat de tentativă de furt. Pedeapsa estimată: între  3  şi 12 luni de închisoare.

Tagani – cel mai exotic personaj, un negru de aproximativ 40 de ani, de origine etiopiană, pe care nu uită s-o menţioneze referindu-se la bunicul lui Puşkin. Cu un început de chelie şi multe măsele lipsă, râde mult de unul singur şi păstrează o relaţie amicală cu toată lumea. Manifestă un servilism discret faţă de Andrei Bărbosul. Acuzat de tentativă de omor. Pedeapsa estimată: între 5 şi 10 ani de închisoare.

Grupul Chinez – funcţionează ca un personaj colectiv, pentru că mănâncă în acelaşi timp şi stau înghesuiţi în zona lor de lângă fereastră. Compus din:
Chinezul gras – sub 30 de ani, foarte rotund, poartă de obicei un trening de nylon alb şi se manifestă cu o agresivitate evidentă
Chinezul slab – în jur de 25 de ani, cu mutră de pisică plouată
Chinezul Lou – singurul căruia i-am reţinut numele, bătrân, ochelarist şi crăcănat, poartă nişte pantaloni cârpiţi în fund, care îi atârnă tot timpul, făcându-l să pară şi mai neajutorat
Toţi chinezii sunt acuzaţi de trafic de droguri şi se aşteaptă  la câte 8 ani de închisoare

Grupul Vietnamez – pe care spre deosebire de chinezi, reuşesc să-i identific după  nume, stă în paturile de jos, lângă uşă. Compus din:
Maloy – 25 de ani, mărunt, aduce a cimpanzeu din cauza mişcărilor şi a felului cum stă cocoţat cu picioarele pe bancă atunci când manâncă
Fam – 25 de ani, subţire, efeminat, are nişte ochi neobişnuit de rotunzi pentru un asiatic
Han – 35 de ani, dar pare mai tânăr, este cel mai vârstnic şi mai solid dintre vietnamezi. Asta înseamnă că este vizibil mai scund decât mine şi mult mai slab
Toţi vietnamezii sunt acuzaţi, ca şi chinezii, de trafic de droguri şi riscă câte 8 ani de închisoare.

Teddy – pe numele întreg Tedlef Langer, din Berlin – este persecutatul kamerei, pentru că nu vorbeşte deloc ruseşte. Are cam 50 de ani şi a fost reprezentant comercial. Mic de statură, cu părul zburlit, blond închis începând să încărunţească. Poartă ochelari cu rame subţiri de oţel şi este permanent îmbrăcat într-un trening gri, murdar şi papuci de bătrânică, pentru că toate hainele i-au fost confiscate de poliţişti. Umblă târşâindu-şi picioarele, se bâlbâie când este agitat şi nu aude bine cu o ureche. Acuzat de trafic de droguri şi tentativă de contrabandă (!!!), pentru că avea la el 10 grame de marijuana, în Aeroportul Şeremetievo. Pedeapsa estimată: 3 ani de închisoare.

Ahmed – un tânăr afghan, de 20 de ani, simpatic, mărunt de statură, cu părul creţ. Zâmbeşte permanent şi pare cumva aerian. Acuzat de omucidere (şi-a înjunghiat un văr primar). Pedeapsa estimată: 10 ani de închisoare.

Cinghiz – cel mai tăcut ocupant al kamerei, 23 de ani, din Republika Kirghistan. Are o faţă rotundă de copil şi este foarte mic de statură. Hoţ de maşini. Recidivist. Pedeapsa estimata: 5 ani de închisoare.

Walter – adică eu sau Fraierul de Serviciu – 32 de ani, din România, producător de film, înalt, solid, foarte deprimat. Refuză să participe la activitatea kamerei convins că este victima unei farse de mari proporţii şi de fapt toate celelalte personaje nu sunt ceea ce declară. Acuzat de furnizare de false informaţii teroriste. Pedeapsa estimată: amendă.


[ 23 ]  kод  / cod / cod

             Am făcut curăţenie în dimineaţa asta cu Teddy. Suntem doar câţiva care avem obligaţia de a face curăţenie: eu, Teddy, Chinghiz şi Ahmed. Un fals terorist, un fals contrabandist, un simulacru de hoţ şi un neverosimil asasin. Cică pentru că suntem ultimii veniţi.
             Este opt dimineaţa. Zgomotele de pe coridor îi fac pe ceilalţi să se foiască. Oamenii încep să iasă de sub pături şi cei care sunt deja treji îi înghiontesc pe ceilalţi să se trezească. Aud repetându-se cuvântul praverka. După zornăitul lanţului şi scrâşnetul zăvorului urmează două clic-uri de cheie şi uşa se deschide. Toată lumea iese pe coridor, se încolonează şi îşi ridică hainele pentru ca să se vadă burţile. Doi gardieni şi o asistentă medicală ne examinează rapid şi apoi suntem mânaţi în celulă, a cărei uşă se închide cu un trăncănit asurzitor, care mă face să tresar.
             Andrei porneşte televizorul şi după ştiri începe acelaşi serial poliţist cu Maşa. În episodul de azi o doare măseaua şi îmi amintesc cum Laura se plângea înainte să plec de o măsea. Gândurile îmi zboară spre casă, în timp ce privirea urmăreşte neatentă imaginile de pe televizor. Oare ce crede Laura de toată povestea asta? Este posibil să nu ştie de farsă? Îşi închipuie că pur şi simplu m-am îmbătat şi am luat-o razna? Poate îmi mai trimite un mesaj pe telefonul lui Andriuha, măcar să ştiu ce se mai întâmplă. Asta mi s-a părut suspect, ca în celulă să existe două telefoane mobile. Le au Andrei şi Andriuha. Depind de ei şi trebuie să le vorbesc ruseşte. Desigur, aranjament regizoral.
             Din când  în când, câte o tuse rupe tăcerea. Andrei bărbosul îşi pregăteşte un ceai şi conversează sporadic cu Tagani sau Andriuha. Teddy s-a retras în colţul lui şi priveşte tavanul, care este cam la un metru deasupra, fiindcă stă în patul de sus. Alături sunt Cinghiz şi Ahmed. Restul paturilor sunt ocupate de  chinezi şi vietnamezi. Toţi dorm ziua şi stau treji noaptea. Până acum eu sunt singurul care doarme noaptea, în timp ce restul sunt activi.
             Îmi fac curaj şi mă duc să mai cer nişte ţigări de la Tagani. Are o pungă de plastic cu zeci de ţigări rupte. Teddy mi-a explicat că dacă nu sunt cumpărate de la magazinul închisorii, ţigările din pachete sunt rupte, ca să fie controlate. Tagani îmi dă un pumn de resturi din punga albă. Mă apuc să combin bucăţile astfel încât să obţin câteva ţigări. Fumez şi apoi mă aşez din nou pe salteaua mea de pe podea. Încerc să citesc un articol dintr-o culegere de eseuri politice, sigura lectură disponibilă în engleză,  pe care mi-a dat-o Teddy. O parte a minţii îmi este blocată la nebuloasa cifră cinci. Cinciul închisorii cu cinciul de la sfârşitul numărului celulei se combină în ideea că toată detenţia se va sfârşi în cinci zile, din care au trecut trei. Trei ori douăzeci şi patru face şaptezeci şi cinci. Încă şaptezeci şi cinci de ore. Or să treacă cumva. 
             Cum stau pe saltea, în faţa ochilor văd doar tăblia mesei cu căni împrăştiate pe ea. Andrei bărbosul schimbă întruna canalele pe televizorul care se încăpăţânează să furnizeze doar imagini tremurate, pline de dungi şi purici. Ridic privirea către Teddy, apărut lângă  mine cu o carte în mână şi un zâmbet ciudat.
             - Văd că nu îţi place revista.
             - Nu prea, răspund. De fapt nu mă interesează politica, nici nu mă pot concentra la ce scrie.
             - Uite, spune întinzându-mi cartea, poate găseşti ceva care să te intereseze aici. Poate însemnările lui Allan o să-ţi spună ceva interesant. Vezi cum stai cu imaginaţia, mai adaugă făcându-mi cu ochiul.
             Iau cartea contrariat de ce zice Teddy şi mai ales de semnul cu ochiul. Ce au însemnările lui Allan cu imaginaţia mea? Privesc coperta cărţii şi nu înţeleg nimic. Este un curs de limba daneză pentru vorbitori de limbă engleză. O răsfoiesc şi constat că este plină de însemnări făcute cu pixul, cuvinte subliniate, altele încercuite cu chenare, săgeţi, semne de întrebare. La sfârşit, titlul «Cheia exerciţiilor» este încadrat într-un chenar dublu şi are trei semne de exclamare. Îmi aprind o ţigară şi încep să mă uit mai cu atenţie, încercând să găsesc o logică.
             Îmi atrage atenţia faptul că numele personajului feminin care apare în carte este Laura şi desenul seamănă foarte mult cu chipul prietenei mele. Tunsă scurt, purtând ochelari cu rame pătrate. Chiar şi cuta pe care o face pe obraz când se încruntă este schiţată în desen. Iar ilustraţia cu ea la birou se potriveşte cu aranjamentul din biroul Laurei. Într-o altă ilustraţie apare Laura care se ceartă cu prietenul ei din cauza televizorului. Se potriveşte cu veşnica gâlceavă dintre mine şi Laura dacă televizorul să rămână în camera de zi sau să-l aducem în dormitor. Este vreun mesaj ascuns? La asta se referea Teddy când mi-a zis să văd cum stau cu imaginaţia? Oricum, potriveala cu Laura este destul de mare. Până la urmă este şi ea implicată în farsă?
             Pe copertă scrie cu roşu: «interactiv, clar, practic şi complet». Situaţia în care mă aflu ar putea fi definită ca «interactivă», dar în nici un caz «clară» sau «practică».  
             Poate  «cheia exerciţiilor» vrea să însemne un cod. Dacă dicţionarul galben conţinea indiciul «acoperit de ochi», poate şi aici este ascuns un mesaj. Timp de vreo jumătate de oră mă uit peste paginile cărţii şi privirea îmi sare de la o însemnare la alta. Pe lângă sublinieri apare indicaţia «vezi 3.1» sau «vezi 4.6», săgeţi, semne de întrebare şi exclamare.
             Iau pe rând paginile şi încerc să urmăresc trimiterile. Înţeleg, bineînţeles, cuvintele din limba engleză, iar pe unele simple le ghicesc şi în daneză, pentru că seamănă fie cu engleza, fie cu germana. La un moment dat, diversele sublinieri se leagă în combinaţia «joi / doamnă aranjată / întâlnire / sfat». Mâine este joi. Să fie mâine o întâlnire cu un personaj feminin? Dar cine ar putea să fie? De la consulat oare? Dar parcă ziceau ceva de un bărbat... Mă mai uit la combinaţiile de cifre şi mai dau peste două sublinieri care se leagă: «costum vechi / mă vei vedea pe mine». Instantaneu mă gândesc la cel care conduce farsa. S-a strecurat şi el în acţiune, aşa cum regizorul interpretează de obicei un rol mărunt sau pictorul se înfăţişează pe sine în câte un colţ al tabloului, ascuns între personajele principale? Şi îşi va lua o înfăţişare umilă şi ponosită care să-i mascheze ego-ul nebun care îl face să mă ţină închis? Ah, sper să nu bănuiască faptul că vreau să-i trag un cap în gură... Din nou, toată furia mi se adună în piept şi mă sufocă.
             Mă întind pe spate cu mâinile sub cap, întrebându-mă pentru a mia oară care este sensul a ceea ce mi se întâmplă.


[ 24 ] cовпадать / sovpadati / potrivire

             Viziera uşii se deschide şi îmi aud numele. Pulsul mi se accelerează şi trebuie să înghit în sec ca să pot răspunde când aud chemarea repetată. Vocea mai zice ceva şi Teddy, care şi-a scos capul de sub pătură, îmi spune să mă pregătesc căci am o vizită din partea avocatului.
             Stau ca pe ghimpi în următoarele minute şi în cele din urmă uşa se dechide şi ies pe coridor, unde mai sunt înşiraţi trei inşi. Un tip în jur de 40 de ani, cu un costum vechi, maroniu, un tânăr ras în cap şi un bărbat gras. Costumul cel vechi îmi atrage atenţia din cauza mesajului de ieri: «costum vechi / mă vei vedea pe mine». Mă apropii de tipul cu costum vechi şi întreb în engleză:
             - Sunteţi avocatul meu?
             Omul îmi răspunde zâmbind, tot în engleză:
             - Nu, sunt un deţinut ca şi dumneavoastră.
             Răspunsul mă bulversează. Oare ăsta să fie tipul din mesaj? Îl studiez pe furiş şi omul zâmbeşte în continuare. Întreb din nou:
             - Şi de ce sunteţi aici?
             Îmi arată dosarul:
             - Din motive economice.
             Gardianul al doilea, care vine de la capătul coridorului, ne face semn să-l urmăm. Merg în urma tipului cu costum maro, cuprins de speranţă. Poate acum se va termina oficial farsa! Ce bine că nu mai simt impulsul să-i trag un cap în gură! Oricum, este mai mic de statură decât mine, nu mi s-ar părea fair-play. Individul mă surprinde aruncâdu-mi peste umăr întrebarea:
             - Şi cum aţi descrie închisoarea?
             Cum aş descrie închisoarea? Pe domnul regizor îl intersează părerea mea…
             - Este inversul unei sere, răspund după câteva clipe. În loc să se dezvolte, fiinţele dinăuntru se ofilesc şi se decolorează.
             Bărbatul râde înfundat.
             - Da, poate că aveţi dreptate. O să reţin ce-aţi spus.
             Reţine, reţine, că şi eu mă reţin să nu-ţi pocesc mutra!
             În câteva minute ajungem la parter şi ne oprim. Un poliţist tânăr, cu o altfel de uniformă şi cu o faţă foarte binevoitoare, mă întreabă după ce priveşte foile pe care le ţine în mână dacă eu sunt Ghidibaca. Abia se stăpâneşte să nu pufnească în râs. Da, îi amuz pe toţi, mai puţin pe mine însumi. Trecem printr-un coridor din care zăresc intrarea şi strada şi simt că mă apropii de liberatate. Mi se indică să intru într-o încăpere mică, vopsită într-un albastru urât, în mijlocul căreia este o masă şi două bănci. Tânărul poliţist iese fără să închidă complet uşa. Amănuntul mă face să mă simt din ce în ce mai liber şi mai uşurat. Cine va anunţa sfârşitul? Tipul cu costumul maro? Oare o fi venit şi Laura?
             Uşa se deschide şi în încăpere intră avocatul din oficiu şi o doamnă blondă, coafată şi mirosind discret a parfum, ceea ce mă face să conştientizez propriul miros de transpiraţie. Deci o "doamnă aranjată". Este urmată de un bărbat rotofei, cărunt şi cu ochi foarte albaştri în spatele ochelarilor cu rame subţiri. Toţi sunt serioşi şi se aşază în tăcere. Dau mâna pe rând cu fiecare şi femeia îmi vorbeşte în româneşte. Îmi spune că a venit ca să îmi traducă actele. Bărbatul cărunt este consulul român. Îmi spune că a încercat să mă viziteze de marţi, dar nu i s-a permis. Ceva nu este în regulă. De ce nu spune nimeni că farsa s-a încheiat? Încep să mă sperii.
             Doamna cea blondă îmi spune cu o voce joasă, ca şi cum mi-ar comunica un mesaj secret.
             - Să fiţi tare! Situaţia este împotriva dumneavoastră, dar trebuie să aveţi curaj.
             Nu mai înţeleg nimic. Ceea ce aud mi se pare ireal.
             - Am fost solicitată să vă traduc acest act, îmi spune femeia şi îmi întinde o foaie. Este actul de acuzare şi trebuie să daţi o declaraţie semnată, dacă sunteţi de acord cu acuzaţia în totalitate, parţial sau o respingeţi.
             Albastrul încăperii mă apasă şi urechile îmi vâjâie. Simt că îmi tremură vocea când vorbesc:
             - De ce sunt acuzat?
             - Aici sunt declaraţiile poliţiştilor de la aeroport. Spun că aţi declarat că aveţi o bombă şi că aţi mai spus că vreţi să aruncaţi avionul în aer.
             Sunt şocat. Cum pot să spună aşa ceva? Că am zis că vreau să arunc în aer avionul? Este o nouă glumă?
             - Dar n-am zis aşa ceva! protestez eu. Am spus o prostie, într-adevăr, am zis că rucsacul este o bombă şi atât! Mi s-a părut nefirească întrebarea vameşului.
             Femeia dă din cap aprobator şi întreabă:
             - Deci n-aţi spus că vreţi să aruncaţi avionul în aer?
             - Nu! Nu, bineînţeles că nu! Ar fi fost prea de tot! Iar despre rucsac am spus că era o bombă pentru că mi s-a părut evident că nu poate fi. Şi că evident nu vorbesc serios. Eram foarte obosit şi nervos, veneam dintr-o călătorie foarte lungă...
             - Liniştiţi-vă, vă rog, îmi spune femeia. Vă înţeleg! De unde veneaţi?
             - De la Vladivostok.
             - Şi ce-aţi făcut acolo?
             - M-am dus să filmez un documentar.
             Avocatul îi spune ceva femeii, care îmi traduce.
             - Domnul avocat îmi spune că trebuie să semnaţi şi să fiţi foarte atent ce semnaţi. Înţelegeţi?
             - Da, înţeleg.
             - Atunci vă rog să fiţi atent: aveţi trei variante. Unu – «Recunosc în totalitate acuzaţiile». Doi – «Recunosc parţial» şi trei – «Resping toate acuzaţiile».
             Femeia ciocăne uşor cu pixul în dreptul variantei numarul doi, evident cea logică şi tuşeşte cu subînţeles, la fel ca şi consulul.
             - Varianta numărul doi, spun. Recunosc parţial.
             Toată lumea pare foarte uşurată, ca şi cum aş fi ales varianta câştigătoare la concursul «Vrei să fii milionar?».
             Avocatul îmi întinde foaia şi semnez în locul indicat.
             - Sunteţi bine tratat? Cum se poartă cu dumneavoastră? mă întreabă consulul.
             - În afară de faptul că mă ţin închis degeaba, n-am ce să zic. E ca şi pentru restul.
             - Să ştiţi că am primit multe telefoane din ţară, şi din partea familiei şi din partea presei. Se ştie despre cazul dumneavoastră. Facem tot ce putem, dar trebuie să ne supunem autorităţilor ruse. Aveţi nevoie de ceva?
             - Mulţumesc, spun. Ceva de citit dacă s-ar putea. Şi nişte ţigări.
             - Ce ţigări fumaţi?
             - Pall Mall. Sau orice.
             Mă simt atât de sfârşit de parcă aş fi mărşăluit o zi întreagă.
             Femeia blondă îmi spune cu acelaşi ton scăzut:
             - Trebuie să mergem. Eu nu ştiu dacă am să mai pot veni. Dar să fiţi tare! Să ştiţi că declaraţiile poliţiştilor sunt deja făcute şi nu vă sunt deloc favorabile. Şi nu le vor schimba pentru dumneavoastră. Să fiţi tare! repetă cu compătimire.
             Se ridică toţi trei şi îmi dau seama că întâlnirea s-a încheiat. Ne salutăm şi rămân dezorientat în camera albastră.
             După cinci minute încep marşul spre celulă. Gluma nu mai arată deloc a glumă, din nou. Şi totuşi cum să înţeleg coincidenţele cu întâlnirea anunţată pentru joi, adică astăzi, a doamnei aranjate, care mi-a dat sfaturi şi întâlnirea cu personajul în costumul cel vechi? Ce mi-a scăpat din carte? Ce n-am înţeles?
             Cheia gardianului se roteşte în broască, zăvorul scrâşneşte scurt şi apoi în urma mea aud ecoul greu al uşii trântite, care face să vibreze podeaua. Pe ecranele celor două televizoare, care funcţionează pentru prima dată la unison, o femeie care aş putea jura că este gardiana cea blondă şi grasă care mi-a controlat bagajul când am ajuns la închisoare, declară ameninţător: «Jarku dadim! Noi frigem! ». Pe cine? Eu unul sunt deja copt, fript, fiert şi stors de puteri. Imaginea unei pungi de chipsuri creşte în prim-plan, roşu cu auriu şi de pe coridor se aude un hohot de râs. Este gardiana blondă.